Viaţa omului între bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu

Iubirea pe care am primit-o din partea pă­rin­ților este una peste care pecetea timpului nu se așterne vreodată. Însă, pentru ca această dragoste necondițio­nată să rămână cu adevărat întipărită în noi și să treacă mai departe la generațiile următoare, este nevoie și de cunoașterea măsurii dreptății. Pentru că iubirea fără dreptate este oarbă, la fel cum și dreptatea fără iubire este doar o pustiire sufletească fără margini. 

Înțelepciunea este rareori alcătuită din calități singulare. Așa cum ești prudent în unele situații, trebuie să fii curajos în altele. Așa cum gândirea lentă este uzitată când trebuie luată o decizie importantă, la fel acțiunea fulgerătoare este necesară când ne confruntăm cu un context de forță majoră.

Înțeleptul știe să îmbine contrariile: să fie și lent, și rapid, și bun, și aspru, și pregătit pentru munca intelectuală, dar și pentru cea fizică. Înțelepciunea este un cumul de calități, nu alegerea uneia în detrimentul alteia. 

De aceea, și Dumnezeu, Înțelepciunea supremă Care a clădit universul și îl guvernează în chip nevăzut, îmbină atât bunătatea, cât și asprimea în acțiunile sale. Făcând referire la istoria iudeilor care au dat dovadă adesea de acte potrivnice lucrării lui Dumnezeu, Origen semnala faptul că asprimea de care a avut parte „poporul ales” a fost o fațetă care se poate repeta oricând, atât timp cât oamenii vor continua să creadă mai mult în propriile patimi și plăceri: „Așadar, când Dumnezeu zice: «Am lepădat mai întâi pe Israel din pricina păcatelor lui și l-am trimis în robie, iar Iuda, cu toate că a auzit ce i s-a întâmplat lui Israel, totuși nu s-a îndreptat» (cf. Ieremia 3, 7-8), atunci să știi că despre păcatele noastre vorbește. Când citim despre nenorocirile care au venit peste Israel și despre apăsările care au dat peste acest popor, ar trebui să ne apuce și pe noi frica și să zicem: «Dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, cu atât mai puțin ne va cruța pe noi!». Dacă pe cei ce se laudă că ei sunt «măslinul cel bun» și că ei sunt înrădăcinați pe tulpina patriarhilor Avraam, Isaac și Iacov, totuși Dumnezeu i-a tăiat fără cruțare, cu toată bunătatea și iubirea Lui de oameni, cu atât mai puțin se va feri El să ne cruțe pe noi? Să vedem, dar, bunătatea, dar să vedem și asprimea lui Dumnezeu” (Origen, „Omilia a IV-a la Cartea Prorocului Ieremia”, IV, în: Scrieri alese I [Părinți și Scriitori Bisericești, 6], trad. de pr. Teodor Bodogae, pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introd. și note de pr. Teodor Bodogae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. 371).

În majoritatea cronicilor bizantine care discută despre dezastrul căderii Constantinopolului, capitala celui mai mare imperiu ortodox care a existat vreodată, explicația aleasă este cea a asumării propriilor păcate care au atras această încheiere nefericită a unei istorii îndelungate. Cronicarii reiterau ideea că, asemenea poporului iudeu, și creștinii se abătuseră de la calea dreptei credințe și a unei vieți sfinte, fapt care condusese la o serie de decizii nepotrivite și la un bilanț final dezastruos. Însă Origen, asemenea multor creștini care au trecut prin încercări mari (războaie, calamități naturale, epidemii etc.), sublinia că asprimea lui Dumnezeu nu este niciodată despărțită de bunătatea Lui. „El nu-i bun fără să fie și drept, după cum nu-i nici iute, fără să fie bun. Căci, dacă ar fi să fie numai bun fără să fie drept, n-am face decât să-L disprețuim pentru bunătatea Lui, iar dacă ar fi numai drept fără să fie bun, desigur că ne-am deznădăjdui pentru păcatele noastre. Dar, în realitate, în calitatea Lui de Dumnezeu (căci prin convertire noi alegem bunătatea Lui, iar, când stăruim în păcat, asprimea Lui este categorică), El este în același timp și bun, și aspru” (Origen, „Omilia a IV-a la Cartea Prorocului Ieremia”, IV, în: Scrieri alese I, p. 371). Asemenea unui tată priceput, care înțelege când este necesar să-și certe copilul și când trebuie să-l încurajeze, Dumnezeu conduce istoria omenească, oferind permanent prilejul pocăinței, restaurării sufletești, redescoperirii relației dintre El și sufletul omenesc.

Numai un om care nu a cunoscut iubirea lui Dumnezeu pentru el poate afirma că Acesta nu-i iubește pe oameni sau că este nedrept cu ei. Iar această confuzie apare pentru că oamenii uită că sunt datori să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lumea aceasta. Din lipsa de reciprocitate a acestei iubiri, oamenii trăiesc cu impresia că Dumnezeu le datorează totul, în timp ce ei nu-I datorează nimic. Însă, atunci când natura se ridică împotriva omului, când încercările financiare îl înrobesc, când conflictele și necazurile sale se înmulțesc, atunci, acesta realizează că este slab, că toată mândria lui l-a condus numai spre neputință și necredință și recunoaște că fără de Dumnezeu nu este nimic, că s-a născut din pământ și în pământ se va întoarce, indiferent de realizările lui în această lume, și că va da socoteală de toate faptele sale în fața Creatorului Său. În perioadele de necaz, omul își recunoaște împietrirea inimii și lipsa iubirii față de Cel Care i-a dat viață. Origen observa: „Mai presus de toate, întrucât noi suntem făptura și plăsmuirea lui Dumnezeu, Lui Îi suntem datori a-I păstra o deosebită afecțiune, să-L iubim «din toată inima, din toată puterea și din tot cugetul» (Marcu 12, 30). Căci, dacă pe acestea nu le îndeplinim cum se cuvine, devenim datornici ai lui Dumnezeu, păcătuind față de Domnul. Și cine va plăti în locul nostru? «Căci dacă greșește om față de om, se vor ruga poate alții pentru el lui Dumnezeu, dar când păcătuiește față de Domnul, atunci cine va mijloci pentru dânsul?» (1 Regi 2, 25), precum spune Eli în cartea întâia a Regilor. Or, noi suntem deja datornicii lui Hristos, Care ne-a răscumpărat cu sângele Său, precum fiecare rob este datornicul celui care l-a cumpărat cu o anumită sumă de bani. Și față de Duhul Sfânt avem datorie, pe care o împlinim, când nu-L supărăm pe Cel «întru care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării» (Efeseni 4, 20), și dacă nu-L supărăm, aducem roadele cerute de la noi (Matei 3, 8), iar El ne stă în ajutor și dă sufletului nostru viață” (Origen, „Despre rugăciune”, XXVIII, în: Scrieri alese II [Părinți și Scriitori Bisericești, 7], trad. de pr. Teodor Bodogae, pr. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introd. și note de pr. Teodor Bodogae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, pp. 267-268).

De aceea, înainte de a învinovăți nejustificat, înainte de a ne răzvrăti împotriva realităților concrete, înainte de a crede că suntem cu adevărat îndreptățiți să ne plângem, să facem bilanțul datoriilor noastre și a celei mai importante decât toate: a iubirii de Dumnezeu. Pentru că omul care nu-L iubește pe Dumnezeu nu trăiește, deși pare viu, în timp ce omul care-L iubește pe Dumnezeu trăiește chiar de a murit.