Viclenii „sincere”

„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.” Dacă diavolul are o haină preferată la care nu se îndură vreodată să renunțe, atunci aceasta nu poate fi decât una țesută în întregime din firul otrăvit al vicleniei. A fi un om sincer în zilele noastre și a nu umbla cu diferite stratageme menite să-i inducă în eroare pe ceilalți înseamnă să-ți asumi o mare responsabilitate: cea de a fi prada preferată a tuturor celor care se folosesc de subterfugiile amintite.

Oare avea dreptate La Rochefoucauld când spunea că „viclenia nu este decât o iscusință neînsemnată” (Maxime și reflecții, București, Ed. Minerva, 1972, p. 45)? Sau concluzia sa izvora din realitatea amară a unei vieți și societăți în care până și viclenia se mediocriza tăcut în mijlocul unor oameni dispuși să-și vândă până și ultima fărâmă de caracter pentru a prevala unii împotriva altora?

Sursele vicleniei sunt, în ordine, ambiția, lipsa de scrupule și fățărnicia. De ce consider ambiția elementul de bază? Pentru că doar oamenii cuprinși de această patimă ajung să fie atât de vicleni încât îl determină și pe diavol să își ia notițe, satisfăcut de rezultatele pe care le observă. Omul ambițios posedă viclenia drept o a doua natură. Nu dorește să aștepte, nu îl interesează planul pe care Dumnezeu îl are cu el, este robul propriei sale dorințe de a ajunge cât mai rapid în vârf, chiar dacă alții merită de fapt să fie acolo și chiar dacă știe, în adâncul inimii sale, că nu este deloc persoana potrivită să conducă sau să inspire. În aceste condiții, devorat de propria sa ambiție, recurge la viclenie ca la o armă indispensabilă. Se hrănește din ea ca dintr-o resursă esențială, menită să-i ascundă defectele proprii, dar, în același timp, capabilă să le expună cât mai ușor pe ale altor „concurenți”. Quintilianus se înșela atunci când afirma cu tărie: „Chiar dacă ambiția este în sine un viciu, ea constituie totuși deseori un stimulent pentru virtuți” (***, Proverbe și cugetări latine, ediție îngrijită de Vasile D. Diaconu și Maria Marinescu-Mihu, București, Ed. Albatros, 1976, p. 21). Ambiția creează în interiorul omului și o lipsă totală de scrupule, fapt care conduce la eliminarea oricărui comportament virtuos.

Pentru omul ambițios și viclean, lipsa de scrupule este rezultatul direct și inevitabil al reducerii la tăcere a propriei conștiințe. Cei care se întreabă cum de reușesc astfel de oameni să mai doarmă liniștiți noaptea, știind tot răul pe care îl fac în fiecare zi, găsesc astfel răspuns la întrebarea lor. În oamenii vicleni se instaurează în timp un machiavelism care se potrivește de minune cu egoismul lor nemăsurat și cu indiferența crasă față de problemele altora pe care o arborează cu mult cinism sau o ascund sub masca unei bunăvoințe care nu merge niciodată până la fapta concretă de ajutorare. Sintagma „scopul scuză mijloacele” se transformă în deviza esențială a celor vicleni. Este oare întâmplător faptul că în Scriptură ni se spune că până și Dumnezeu „urăște” unele păcate și unul dintre acestea este chiar viclenia? Nu mărturisește oare Psalmistul aceste cuvinte demne de luat în seamă: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul?” (Psalmi 5, 6)? Lipsa de scrupule poate să îl portretizeze în ochii celorlalți pe omul stăpânit de ea drept o ființă curajoasă, pregătită să meargă până la capăt și care poate să atingă rezultate semnificativ mai importante. Însă este doar o iluzie, pentru că prețul plătit pentru acest presupus progres este falimentar din punct de vedere sufletesc. Psalmistul are și pentru această situație un sfat foarte bun: „Supune-te Domnului și roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporește în calea sa, după omul care face nelegiuirea” (Psalmi 36, 7). Această râvnă rea de „a spori” cu orice preț, fără a avea vreun scrupul în ceea ce privește faptele rele pe care le faci pentru a-ți atinge scopul, nu poate veni niciodată din îndemnul harului dumnezeiesc.

Nu în ultimul rând, ne putem uita și către fățărnicia grețoasă de care dau dovadă oamenii vicleni chiar și atunci când planurile lor dezgustătoare au fost dezvăluite foarte clar. Nu își pot asuma nici o responsabilitate, din contră, încearcă și atunci să pară altceva decât ceea ce sunt - nici ei nu-și pot suporta propriile minciuni și subterfugii, căderea sufletească amară, lipsa de caracter și de omenie de care au dat dovadă în repetate rânduri. La adăpostul aproape prăbușit al unor minciuni tot mai străvezii, zâmbetul sclivisit și bunăvoința falsă se contopesc cu fața sufletească ridată de nenumărate patimi, de o colcăială a necurăției care nu mai poate fi ascunsă și care strică masca atât de reușită odinioară a unei „nobile” fățărnicii. Jean de la Bruyère, un fin moralist francez, observa cu justețe: „Nu mă îndoiesc de faptul că adevărata evlavie este izvorul tihnei; ea ne ajută să îndurăm viața și face moartea plăcută; nu-i chip să obții atât de mult de la fățărnicie” (Jean de la Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac, vol. II, trad. și note de Aurel Tița, pref. de N. N. Condeescu, București, Ed. pentru literatură, 1968, p. 216).

În fața unor astfel de oameni dominați de viclenie simți o imensă și intensă dezamăgire. Imensă, pentru că viclenia le însoțește toate actele esențiale ale vieții de zi cu zi. Intensă, pentru că puteau fi altfel de oameni, infinit mai buni, mai dedicați, mai implicați în ajutorarea semenilor lor, nu în subminarea lor cu orice preț și prin orice mijloace aflate la dispoziție. Însă atunci când viclenia este alimentată constant prin ambiție nemăsurată, lipsă totală de scrupule și fățărnicie fără limite devine clar că s-a transformat într-o a doua natură a omului respectiv, de care acestuia îi vine greu să se lepede tocmai pentru că a ajuns să se încreadă în ea ca într-un idol nevăzut. Platon avea dreptate să osândească această tipologie decăzută spunând că: „Acela care are un suflet bun este bun; nu și acela isteț, care bănuiește pretutindeni răul, care a făcut multe nedreptăți el însuși și este socotit un ticălos viclean” (Platon, Republica, trad. de Dumitru Vanghelis, București, Ed. Antet XX Press, ș.a., p. 100).

Închei prin a remarca încă o dată înțelepciunea lumii antice romane, care ne-a lăsat acest dicton la care putem reflecta ori de câte ori suntem tentați de această patimă a decepționării altora: „Virtute, non astutia” - „prin virtute și nu prin viclenie”. Să nu uităm niciodată că viclenia dezin­tegrează orice virtute și că omul viclean este opusul omului virtuos.