Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și Pătimirile sale

Sfântul Mare Mucenic (Megalomartys) Dimitrie sau Izvorâtorul de Mir (Myroblytos), ocrotitorul Tesalonicului începând cu veacul al VI-lea, este, neîndoielnic, unul dintre cei mai cinstiți sfinți ai lumii ortodoxe, cultul său având aproape aceeași amploare cu acela al Sfântului Ierarh Nicolae.

Pătimirea Sfântului ­Dimitrie s-a păstrat în trei versiuni. Cea mai succintă, prima în ordine cronologică (passio prima, Bibliotheca hagiographica graeca 495), datează din secolul al VI-lea, fiind păstrată în 16 manuscrise, cel mai timpuriu din secolul al VIII-lea sau al IX-lea; această versiune este rezumată de Sfântul Patriarh Fotie (858-867, 877-886) în Biblioteca sa (Bibliothēkē/Myriobiblos, cod. 255), tradusă în latină în anul 876 de Anastasius Bibliothecarius (cca 810-cca 878) și a fost editată de bollandistul Hippolyte Delehaye (1859-1941) în 1909. Versiunea mai amplă, anonimă, passio altera (Bibliotheca hagiographica graeca 497), este posterioară passio prima, dar foarte probabil anterioară primei culegeri de minuni ale Sfântului ­Dimitrie, redactată în prima jumătate a secolului al VII-lea. În perioada bizantină, această passio altera avea o mai largă circulație, fiind păstrată în 56 de manuscrise, cele mai timpurii datând din veacul al IX-lea. În veacul al X-lea, Sfântul Simeon Metaphrastes (cca 900-†post 984) a prelucrat versiunea mai amplă a Pătimirii (passio altera) și a inclus textul revizuit în monumentala sa culegere de vieți ale sfinților (Mēnologion), în 10 volume, realizată către anul 960; Pătimirea metafrastică este numită uneori passio tertia, deși este numai o prelucrare a passio altera. Passio altera și passio tertia au fost editate de bollandiști în 1780.

Versiuni independente

Primele două surse constituie versiuni independente, existând unele diferențe de detaliu, însă informațiile pot fi armonizate fără dificultate și cele două passiones pot fi considerate drept izvoare complementare. Dacă prima versiune ne oferă numai esențialul istorisirii: Sfântul ­Dimitrie a fost aruncat într-o temniță amenajată în complexul băilor publice, nu departe de amfiteatrul în care se desfășurau jocuri de gladiatori, din porunca augustului Galerius (Gaius Galerius Valerius Maximianus, cca 250-311, august: 305-311), și apoi ucis cu lovituri de lance în temnița sa din ordinul aceluiași suveran, cuprins de furie pentru că gladiatorul său favorit, Lie (Lyaios, Lyaeus), fusese ucis în luptă de tânărul Nestor, autorul anonim al versiunii mai ample oferă informații care întregesc și clarifică istorisirea. Astfel, precizează că Sfântul Dimitrie era de origine aristocratică, fiind născut într-o familie senatorială, că fusese ofițer în cadrul comandamentului central (exceptor), iar mai târziu proconsul (anthypatos) al Eladei, apoi consul. Era cinstit nu numai pentru noblețea familiei sale și cunoașterea meșteșugului armelor, ci și pentru virtuțile și vestirea Evangheliei păgânilor, îndeosebi în Porticul Arămarilor, lângă băile publice, în apropierea forumului din Tesalonic. Denunțat împăratului Galerius, care poposise în cetate după o victorie împotriva goților și poruncise să fie aduse jertfe de mulțumire zeilor Romei, de câțiva tesaloniceni, indignați de apostolatul său în rândul demnitarilor, Dimitrie a fost întemnițat în galeriile apar­ținând termelor, aflate în vecinătatea arenei. Îndată ce Lie, un gladiator de origine vandală, favoritul augustului, a fost introdus în amfiteatru, Nestor, un prieten al lui Dimitrie, l-a vizitat în închisoare și i-a cerut sfântului să se roage pentru victoria lui. După ce Sfântul Dimitrie l-a binecuvântat însemnându-l cu semnul crucii și a profețit și victoria, și martiriul, Nestor a intrat în arenă cu mult curaj, a implorat ajutorul lui Dumnezeu și l-a ucis pe Lie. Cuprins de mânie, augustul a ordonat ca Nestor să fie decapitat în afara zidurilor cetății, lângă poarta principală a Tesalonicului, de către Menoutianos, iar Dimitrie, considerat responsabil de uciderea lui Lie, să fie străpuns cu lancea în temnița în care se afla. În timpul nopții, trupul Sfântului Dimitrie a fost îngropat în locul execuției sale de câțiva creștini care fuseseră martorii martirajului său, petrecut în jurul anului 306 d.Hr. Eșarfa (orarion) scăldată în sânge și inelul martirului au fost păstrate de Loupos (Lupus), slujitorul sfântului, săvârșindu-se prin aceste două relicve o mul­țime de minuni și vindecări. Loupos a fost, în cele din urmă, martirizat, împăratul condamnându-l la moarte în tribunalul ora­șului, împreună cu alți creștini. Mai târziu, în primele decenii ale veacului al V-lea, sfintele moaște ale Sfântului Dimitrie au fost descoperite în apropierea amfiteatrului de Leontios, prefectul pretorian al Illyricumului, care a ridicat deasupra criptei martirice biserica închinată Marelui Mucenic Dimitrie, în semn de recunoștință pentru vindecarea sa minunată de o boală ­incurabilă.

A doua biserică închinată Sfântului Dimitrie

Același Leontios a adus la Sirmium (Sremska Mitrovica, Serbia) două dintre relicvele Sfântului Dimitrie, veșmintele sale pătate de sânge - hlamida și o parte din eșarfa sa -, și a construit aici o a doua biserică închinată Sfântului Dimitrie, în care aceste relicve au fost depuse. La Sirmium, cultul Sfântului ­Dimitrie, Izvorâtorul de Mir s-a suprapus peste acela al unui sfânt local omonim, diacon al Bisericii din Sirmium, prăznuit la 9 aprilie, martirizat în timpul lui Dioclețian de către Probus, guvernatorul (praeses) Pannoniei Secunda, așa cum aflăm din ­Pătimirea Sfântului Pollio din Cibalae, izvor care menționează și moartea martirică a preotului Montanus din Singidunum, a Episcopului Irineu de Sirmium și a Episcopului Eusebius de ­Cibalae.

Pentru că Sirmiumul a suferit mai multe devastări și bizantinii nu l-au mai putut controla și integra imperiului decât sporadic, Tesalonicul a devenit centrul cultului Sfântului Dimitrie. Aici cultul său a luat o amploare deosebită după ce, în cursul veacului al VII-lea, istorisirile despre minunile săvârșite la mormântul său au fost adunate într-o scriere cu titlul Minunile Sfântului Dimitrie (Θαύματα τοῦ ἁγίου Δημητρίου), alcătuită din inițiativa Arhiepiscopului Ioan al Tesalonicului († cca 630). Multe dintre aceste minuni erau săvârșite nemijlocit de Sfântul Dimitrie, altele prin mijlocirea sfântului mir care izvora din mormântul mucenicului sau din izvorul cu apă sfințită din cripta sa; alte istorisiri fac referire la țărâna amestecată cu sângele Marelui Martir (lythron).

În timpul stăpânirii latine a Tesalonicului (1204-1224), o parte din sfintele sale moaște au ajuns în Apus. Relicvele au fost descoperite în Italia de arheologul Maria Theokhari în abația benedictină San Lorenzo in Campo, din regiunea Marche (iun. 1978). În urma insistențelor Mitropolitului Panteleimon al II-lea, relicvele au fost restituite Bisericii Tesalonicului la 23 octombrie 1978 și în primăvara lui 1980.