Arșavir Acterian, între confesiune și discreție

Scriitorul Arșavir Acterian (1907-1997), intelectual din valoroasa generație interbelică, a fost nu doar un bun portretist literar, ci și un om credincios, convertit la vremea maturității la Ortodoxie. Face parte dintr-o renumită familie de armeni care i-a dat culturii noastre pe Haig Acterian (1904-1943), critic teatral, regizor, fost director al Teatrului Național din București, și pe Jeni Acterian (1916-1958), regizoare și memorialistă.

Arșavir Acterian a studiat la Liceul „Spiru Haret” din București, avându-i colegi pe renumiții Constantin Noica, Barbu Brezianu, Alexandru Elian, Nicolae Steinhardt, iar apoi a absolvit Facultatea de Litere și Drept din București. Pentru convingerile sale politice de dreapta, comuniștii l-au arestat și închis în două perioade: între 1949-1953 și 1959- 1964, trecând prin închisorile de la Jilava, Aiud și Canal, a doua oară făcând parte din Lotul Noica- Pillat.

În viața de zi cu zi era avocat, dar avea ca îndeletnicire la fel de importantă publicistica și scrisul literar, deși n-a fost foarte preocupat să publice cărți, dacă ne gândim că în perioada interbelică a publicat o singură carte. Abia după 1990 și-a adunat articolele din tinerețe, constând în eseuri pe teme culturale și filozofice, dar și amintiri și pagini de jurnal, și le-a așezat între copertele unor cărți. În același timp, deși nu se considera talentat, a scris o serie de portrete ale celor pe care i-a cunoscut, alcătuind astfel câteva volume interesante cel puțin din punct de vedere documentar. Sutele de pagini despre Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Emil și Dan Botta, Ion Barbu, Constantin Noica, Ște­fan Baciu, Anton Holban, Vasile Voiculescu și despre mulți alții dovedesc că avea un spirit fin de observator, inclusiv psihologic, și un condei ascuțit.

Amintiri vii despre prieteni

Iată ce scria despre Petre Țuțea: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. (...) Omul acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie - discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și filosofie, literatură, medicină, fizică ori chimie, astrologie și geografie... Tip polivalent, de Renaș­tere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele speculații ale unui verb incandescent”.

Pe Mircea Eliade, care-i fusese coleg mai mare la liceu, și-l amintea astfel: „Blond, nici înalt, nici scund; foarte mobil - argint-viu; purtând ochelari în permanență, din dosul cărora ochii te fixau cercetător; timid, reușind totuși să-și anuleze provizoriu timiditatea prin cascada sa verbală, cascadă ce făcea uneori copleșitoare prezența lui oriunde s-ar fi aflat; cu tăceri sub al căror ghețar ar fi fost greu să pătrunzi; atent față de interlocutorul său și totdeauna politicos, știind să și asculte când era cazul, cu gravitate, dar fără răceală; sobru, simplu, nepretențios, dar și distant uneori, știind ce elocvență poate avea «patosul distanței»; înflăcărat, îndeosebi, neostoit înflăcărat, iată cum îmi apare peste ani Mircea Eliade, căutând să-l prezint și să caracterizez prin cuvinte ce nu pot acoperi deplin o realitate care parțial s-a estompat în amintire”. Percepția lui Arșavir Acterian nu face decât să confirme că în spatele voluptății pentru citit și scris, dincolo de neobositul elan al lui Eliade de a cerceta, a elabora o operă științifică și o literatură plină de patos, plonjând în fantastic, dincolo de toate acestea, se afla un om cu trăiri clocotitoare: „Ceea ce n-am uitat este prezența lui stenică. Vibra, ardea, se mistuia în entuziasmele lui, în elanurile lui, în voluptatea cu care pipăia o carte rară, în pasiunea cu care își expunea ideile și își exprima sentimentele, în incandescența cu care scria despre o carte descoperită de el și care l-a uimit, despre un om care l-a fascinat, în pornirea explozivă și patima cu care ataca un om sau o idee. Toate căpătau intensități nebănuite sub dogoarea spiritului lui în fierbere continuă. Un spirit care cerca să epuizeze totul. Un spirit ce mi se părea în căutare febrilă, frenetică de absolut, dar care se tăvălea cu voluptate în toate relati­vitățile existenței”.

Despre mai tânărul său fost coleg de liceu scria: „Am citit cu nesaț «Jurnalul fericirii» al lui Nicolae Steinhardt. Îl cu­noscusem pe acesta din liceu - de la Spiru Haret -, el fiind cu câțiva ani mai mic decât mine, printre elevii eminenți și eu printre chiulangii. Ne-am împrietenit mult mai târziu. Îl priveam uneori cu anumite rezerve când, de pildă, mi se părea că face paradă de erudiţie. Mă înșelam. Omul era tobă de carte. După o scurtă durată de mondenități și manifestări sprin­țare în timpul studiilor universitare, Steinhardt încercă și reuși să se lepede de preocupările ușuratice și trufia de atot­știutor, spre a deveni sobru, ba chiar smerit în comportare, căutând să se ancoreze într-o credin­cioșie spiritual salvatoare. În faza acestei schimbări la față, năucit de lecturi de tot felul, omul a căutat un punct de sprijin absolut și l-a descoperit în creștinism”.

Este interesant că, deși nu în stilul memorabil al lui Nicolae Steinhardt, Arșavir Acterian a devenit și el ortodox în 1929, după cum aflăm din jurnalul său, până atunci fiind ateu. Cărțile cu titlurile „Cum am devenit creștin” și „Jurnal în căutarea lui Dumnezeu” au pagini grăitoare în acest sens, chiar dacă trăirile lăuntrice și le menține într-o mare discreție. Într-o pagină de jurnal scria: „Nu mă mai interesează nici politica, sau mai pe larg, nici istoria în acţiune şi mizerie (de altfel, ca în tinereţea mea, când eram apolitic, condiţie înţeleaptă din care am dezertat un timp ca să suport, ca un idiot, toate consecinţele funeste ale acestei dezertări). Optez pentru credinţa în care adesea mă clatin (e cazul şi locul să recunosc inegalitatea mea cu humoare şi comportare) şi mai ales pentru dragostea fără limită, anulând în mine ura cu desăvârşire, chiar de-ar fi ca ura să mă nimicească. Optez pentru Hristos care, în ochii mei, a fost dragostea. Zică lumea ce-o zice! Cred în dumnezeirea lui Hristos, întrucât e dragostea infinită. Nu-mi pasă dacă adevărul e de partea celor ce proclamă (cu o suspectă siguranţă, totuşi) că Dumnezeu e un simplu mit şi câte alte aserţiuni necontrolabile în absolut”.

Discreție se poate numi la Arșa­vir Acterian și faptul că în nici o carte de-a sa nu povestește despre suferințele personale îndurate în pușcăriile politice, ci doar despre ale altora, iar atunci când chiar vrea să relateze ceva despre sine inventează un personaj pe seama căruia poves­tește anumite întâmplări.

Arșavir Acterian poate fi cunoscut mai bine din cărțile mențio­nate, dar și din altele: „Portrete și trei amintiri de pușcăriaș”, „Neli­niștile lui Nastratin”, „Pagini de jurnal”, „Amintiri despre Nicolae Steinhardt”, „Cioran, Eliade, Ionescu”, „Corabia nebunilor”, „Pri­vile­giați și năpăstuiți”.