Era podoaba slujbelor de la Sfântul Silvestru

Din clepsidra vremii curge întruna nisipul care arată trecerea anilor. Iată, se împlinesc astăzi 13 ani de când părintele profesor Constantin Galeriu s-a înveşnicit, a trecut din lumea aceasta în lumea la care l-a chemat bunul Dumnezeu, după cuvintele Mântuitorului, care spune că „nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l trage Tatăl care M-a trimis”. Aşa s-a întâmplat şi în ziua de 10 august 2003, când părintele Galeriu a ascultat această chemare dumnezeiască de a merge înaintea Celui căruia I-a slujit cu credință și multă râvnă.

L-am cunoscut mai demult pe părintele, dar mai apropiat am fost de dânsul începând din 1981, când am fost transferat de la Seminarul Teologic la Biserica „Sfântul Silvestru”. Aceasta a fost pentru mine o mare bucurie sufletească. Mă apropiam de ultimii ani de activitate la școală. Veneam din învăţământ, unde aş fi fost pensionat foarte repede, dar nimănui nu-i place să fie pensionar. Atunci am fost transferat la Biserica „Sfântul Silvestru”, alături de părintele Galeriu. Preafericitul Părinte Patriarh Iustin Moisescu, care-l cunoştea şi-l aprecia, probabil că s-a gândit, când a aprobat să mă transfer aici, la faptul că trebuia să fie cu cineva care să-l ajute să-şi împlinească multiplele sale chemări pe care le îndeplinea părintele Galeriu. Într-adevăr, multiple erau preocupările părintelui. Aşa cum bunul Dumnezeu a încredinţat în parabolă unuia un talant, altuia doi şi altuia cinci, aşa şi părintelui i-a încredinţat mulţi talanţi, pe care s-a străduit în toate felurile să-i înmulţească.

Respectat şi iubit, apreciat şi ascultat

Stând acum, dacă privim la curgerea vieţii lui, n-am putea să spunem pe care dintre talanţi i-a preţuit mai mult părintele şi la care a lucrat să-i sporească mai mult. A fost cu adevărat un om cu o personalitate extraordinară, complexă, puternică şi luminoasă, încât strălucirea activităţii lui ne călăuzește şi astăzi. Nu este credincios care să intre în Biserica „Sfântul Silvestru” şi să nu ştie cine a fost părintele Galeriu, sau dintre cei care trec pe strada Părintele Galeriu să nu ştie de ce a fost acordat acest nume unei străzi din mijlocul Bucureştiului. Părintele Galeriu a fost respectat şi iubit, apreciat şi ascultat de foarte multă lume. Mulți ar fi putut avea impresia că atât de multele obligaţii îl vor copleşi, dar cu cât sporeau îndatoririle, cu atât puterile părintelui sporeau. Era cu adevărat un uriaş, şi la catedră, şi la parohie. Peste tot era prezent, cu aceeaşi vervă, cu acelaşi entuziasm şi putere de muncă dintotdeauna. Când îl priveai pe părintele Galeriu, te întrebai de unde atâta forţă de muncă. El spunea foarte simplu: „Nu eu, ci Domnul lucrează prin mine!” Şi aşa era. Bunul Dumnezeu îl întărea pentru tot ce trebuia să facă.
Profesor la Catedra de catehetică și omiletică a Facultății de Teologie și paroh la o biserică importantă din Capitală, părintele Galeriu lucra necontenit. Nu e puţin ca să te pregăteşti şi pentru orele de curs, şi să fii îndrumător pentru cateheze, pentru predici la studenţi și să mai ai și grija bisericii. De aceea, lampa din camera părintelui Galeriu se stingea cam spre dimineaţă. Locuia într-o căsuţă lângă biserică. Cine trecea putea să vadă în căsuţa cea mică când se stingea lampa care stătea aprinsă până noaptea târziu, până spre dimineaţă, căci părintele îşi pregătea materialele pentru curs. Îşi lua cu sine întotdeauna materialul didactic, cărţile cu predicile sfinţilor, alte lucrări recente. Era la curent şi cu ce se edita în Apus. Părintele era la zi cu literatura teologică, ca să poată oferi material didactic studenţilor.

„Trebuie să-i mângâiem pe toţi!”

Atunci când îi venea rândul la predică, la Altar, biserica era neîncăpătoare. Avea un stil de predică entuziastă. Când începea să vorbească, îşi aşeza întotdeauna analogul în faţă. Pe el, ca şi la catedră, avea Sfânta Scriptură şi câteva cărţi. După ce începea cu pericopa evanghelică, îl vedeai cum face un pas din faţa analogului şi începe să vorbească liber către lumea care îl asculta mută. Nu simţeai cum trece timpul ascultându-l. Doar vedeai cum ceasul marca trecerea unei ore. Dar nimeni nu părăsea biserica. Atunci, parcă trezit din altă lume, părintele îşi încheia predica în entuziasmul tuturor celor care îi sorbeau cuvintele.

Nu erau numai credincioşi obişnuiţi. Erau şi oameni de cultură, oameni cu pregătire filosofică sau ştiinţifică, de înalt nivel, cu doctorate. Nu rareori îi vedeai printre ascultători pe filosoful Mihai Şora, pe fizicianul Andrei Dorobanţu, sau pictorii care veneau acolo, Sorin Dumitrescu, Paul Gherasim, şi atâţia alţii. Toţi, oricât ar fi fost de docţi, încă aveau ceva de învăţat de la părintele Galeriu. Predica era de o aşa factură, încât şi oamenii cu o pregătire mai simplă puteau să-şi găsească puncte de sprijin pentru viaţa lor, şi cei cu pregătire înaltă puteau să aibă lucruri de pornire pentru alte cercetări filosofice ale lor. Nimeni nu pleca din biserică nemângâiat, căci spunea părintele: „Trebuie să-i mângâiem pe toţi, fiindcă de aceea vin la Biserică, să-şi găsească pace sufletului şi sprijin pentru viaţă!”

Ca slujitor la „Sfântul Silvestru” nu se sustrăgea de la nici una dintre îndatoririle liturgice. Participa la înmormântări, la cununii, la botezuri. Era podoaba slujbelor care se făceau, nu numai pentru că figura părintelui era una maiestuoasă, ci ştia să slujească atât de frumos la toate serviciile liturgice. Sfânta Liturghie era o bucurie pentru toţi credincioşii. Dar era oarecum surprinzător şi interesant când vedeai că cineva vine să fie împărtăşit de părintele Galeriu. Deşi ştiau toţi că Sfânta Împărtăşanie este aceeaşi oriunde se săvârșește Liturghia, faptul de a primi euharistia de la părintele Galeriu era pentru mulţi o bucurie aparte. Îl vedeai pe părintele cât de frumos zâmbea când dădea împărtăşania fiecăruia dintre credincioşi; era o bucurie aparte pentru ei.

Încercat de o grea suferinţă

Ca duhovnic, te mirai când mai are timp să spovedească. Îl vedeai, în zilele când făcea spovedanii, că-l prinde dimineaţa spovedind. Nu-şi pregeta timpul, îl dăruia. Se dăruia pe sine fiecărui credincios. În felul acesta a ştiut să dăruiască fiinţa lui slujirii pastorale. Pentru acest fapt era atât de iubit şi atât de căutat de toţi credincioşii.

Către sfârşitul vieţii, cam de prin anul 2000, a început să-și simtă inima mai obosită. A fost încercat de o grea suferinţă. În timpul acestei suferinţe însă, i-a dat Dumnezeu şi bucurii, una dintre ele fiind întâlnirea cu părintele Sofian de la Antim la Spitalul Elias, unde erau internați amândoi. Bucuria acestor duhovnici, deși aflați în neputinţă, a fost una de nedescris. Părintele s-a stins încet. Dar viaţa lui continuă să fie întotdeauna pentru cei ce vor un prilej de a pune un bun început, un exemplu de cale bună, care vorbesc despre tot ce poate face un om pe acest pământ pentru Dumnezeu și semeni.