Părintele Ioan Sabău, cel mai iubit dintre vinereni

S-au împlinit de curând 15 ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire preot Ioan Sabău, unul dintre marii preoţi ai Ardealului, aparținând pleiadei de mărturisitori din închisori din țara noastră, care în întreaga sa viață pământească nu a făcut nici un compromis cu regimurile dictatoriale ale României (carlist, antonescian sau comunist), cel pentru care preoția nu a constituit o meserie, ci o vocație.

Numele părintelui Ioan Sabău este rostit cu o pioșenie înălțătoare de către credincioșii ortodocși din localitatea Vinerea, judeţul Alba, și de către cei din satele din sudul Transilvaniei, el lăsând în urmă amintirea unui curajos și neostenit apărător al credinței, un preot model cu o nobilă ținută morală și intelectuală, care și-a înțeles pe deplin menirea. Anii grei petrecuți în închisorile dictaturilor sub care a trăit nu au reușit să-l întoarcă din drumul pe care soarta i l-a ales. A știut să iasă biruitor din numeroasele și cumplitele încercări ale vieții cu smerenie și nesfârșită credință în Dumnezeu.

Părintele Ioan Sabău s-a născut la 20 octombrie 1914 în satul Folt, pe malul drept al Mureșului, în apropiere de Orăștie, într-o familie de oameni săraci, fiind al treilea și cel mai mic dintre copiii familiei Ioan și Maria Sabău. A avut o copilărie plină de încercări, rămânând orfan de tată la vârsta de 10 ani. A fost crescut cu multe sacrificii de mama sa, cu ajutorul bunicului Petru.

Găsind un important sprijin în Dumnezeu și în credință, ceea ce, după spusele mamei sale, era cel mai de preț lucru din viață, a ­început să urmeze, între anii 1920 și 1924, școala din satul natal, îndeplinind astfel dorința tatălui său, aflat pe patul de moarte, urmând apoi Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Orăștie (1924-1931), muncind pe brânci pentru a obține o bursă cu care să se poată în­treține. Deși a fost sfătuit de către directorul liceului din Orăștie să urmeze o carieră militară, a ales să-și îndeplinească visul din copilărie pe când cânta în strana bisericii din sat, urmând Facultatea de Teologie din Cer­năuți, pe care o absolvă în anul 1935.

Deoarece bunicii săi au murit între timp, iar mama se descurca greu singură cu gospodăria, la îndemnul ei se întoarce acasă, nemaiașteptând să-i fie repartizată o catedră. În acele vremuri facultățile teologice din Ardeal nu aveau permisiunea să elibereze diplome de licență, astfel încât doar absolvenții de la București, Chișinău și Cernăuți puteau fi repartizați ca profesori de religie. Căsătorit între timp (noiembrie 1935) cu Alexandra Traciuc, o frumoasă bucovineancă, profesoară de franceză, care absolvise Facultatea de Litere la Cernăuți, oricum atras de preoție, a fost hirotonit diacon în 29 decembrie 1935 și apoi în ziua următoare, 30 decembrie, preot pentru Parohia Ceru Băcăinți. Această hirotonie se realizează în urma audienței la Mitropolitul Nicolae Bălan, la Sibiu. Mitropolitul avea o anumită reticență față de absolvenții de la Cernăuți deoarece tinerii ardeleni plecau la Cernăuți din cauza taxelor prea mari și a exigenței mai mari existente la facultatea din Sibiu. În cele din urmă, Mitropolitul Bălan îi repartizează parohia din Ceru Băcăinți, un sat risipit, cu casele împrăștiate pe dealuri, cu destul de multe probleme, acolo unde nu a mai existat preot de vreo 50 de ani. Aici, tânărul preot reușește într-un timp foarte scurt să-și apropie enoriașii care au început să umple biserica, reușind să-i încânte cu noutățile din viața spirituală și făcându-i să-l iubească, izbutind să repare atât biserica, cât și casa parohială, sprijinind și zidirea unei școli pentru copiii din sat.

După doi ani este mutat de Mitropolitul Bălan, în interes crești­nesc, la Renghet, un sat de lângă Geoagiu, pentru a rezolva marile probleme morale existente acolo. De aici, pentru părintele Sabău începe calvarul hărțuirilor atunci când a luat atitudine față de situația imorală în care se complăcea regele Carol al II-lea, care se despărțise de regina Elena (mama regelui Mihai I) și trăia în concubinaj cu Elena Lupescu. În anul 1938 a fost arestat pentru prima oară timp de două săptămâni. A doua arestare vine la 22 septembrie 1939, după asasinarea primului ministru Armand Călinescu de către legionari, fiind acuzat că este antimonarhist, dar eliberat după câteva zile din lipsă de probe. În anul 1940 obține, prin concurs, Parohia Vinerea, ce aparținea atunci județului Hunedoara. În urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, părintele este arestat din nou în luna martie și este închis la Deva până în septembrie, când este eliberat și i se stabilește domiciliul forțat în Vinerea. Au urmat arestările din septembrie 1944, fiind acuzat de politică legionară și internat în lagărul de lângă Hațeg (fiind găsit nevinovat, a fost eliberat în noiembrie), apoi, în aprilie 1945, acuzat că a săvârșit parastase și pentru ostașii români căzuți pe frontul de Răsărit, fiind închis la lagărul de la Caracal. După eliberare (în luna august), părintele s-a întors la Vinerea cu dorința arzătoare de a continua con­strucția bisericii noi, începută în anul 1937. A fost arestat a șasea oară în 1948, după ce a făcut un memoriu către vinerenii din America pentru a le solicita sprijin financiar la construirea bisericii. I s-a înscenat un proces în care a fost acuzat că ar fi acordat ajutor luptătorilor anticomuniști din munți și a fost închis la Deva, fiind eliberat din lipsă de probe în 1949.

Revenind la Vinerea, a continuat cu multă dăruire și înverșu­narea-i caracteristică munca pentru împlinirea acestui deziderat al vinerenilor - construirea bisericii -, cea mai impunătoare biserică pe care părintele Sabău o lasă în urma sa, înțelegând rolul primordial al Bisericii în istoria nea­mului, în păstrarea ființei națio­nale și a credinței străbune, așa cum afirma Petre Țuțea: „Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul. În Biserică afli că exiști. Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”.

De numele părintelui Sabău se leagă construirea sau renovarea din temelii a șapte biserici, dintre care cea mai impunătoare este „Catedrala din Vinerea” - Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”, construită cu mult efort și răbdare între anii 1937 și 1957, copie fidelă a Catedralei Mitropolitane din Sibiu și sfințită în 20 octombrie 1957 (chiar de ziua de naștere a părintelui), în prezența a 10.000 de credincioși, slujba impresionantă fiind oficiată de un sobor de 120 de preoți, avându-i în frunte pe IPS Vasile Lăzărescu, Mitropolitul Banatului, și delegatul Episcopiei Aradului, PS Episcop-vicar Gheorghe Lițiu. A fost prima biserică ridicată și sfințită în plin regim comunist ateu, care a încercat în zadar să saboteze acest măreț eveniment: au tăiat limba clopotului pentru ca aceasta să cadă peste paracliser, au pus zahăr și nisip în benzina din grupul electrogen, împiedicând difuzarea slujbei prin megafoane, au adus trupe de teatru (Teatrul Dramatic din Petroșani, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul de păpuși din Alba Iulia), iar pe stadionul din Cugir au adus echipe de fotbal din București, dar locuitorii din Cugir, Vinerea și împrejurimi au participat cu toții la sfințire.

Astfel, nici un act de sabotaj nu a putut împiedica desfă­șu­rarea acestei mari sărbători. Ca urmare a acestui eșec, comuniștii se răzbună, părintele este din nou arestat în noaptea de 21 spre 22 august 1958, fiind acuzat că a instigat credincioșii împotriva regimului și condamnat de Tribunalul Militar din Brașov la 8 ani de închisoare corecțională „pentru uneltire împotriva ordinii sociale prin agitație”. A urmat detenția la Deva din 22 august 1958 și apoi la Aiud din 12 iulie 1959.

La Aiud, despre care spunea că a fost o „școală spirituală fantastică”, părintele și-a făcut biserică din închisoare, afirmând că aici a învățat „binefacerile mănăstirii” și că „nicăieri nu a simțit mai bine apropierea de Dumnezeu cum a simțit-o în temniță”. Aici a întâlnit personalități de seamă ale culturii și spiritualității româ­nești: prof. univ. Onisifor Ghibu, teologul și filosoful Nichifor Crainic, preotul și teologul Dumitru Stăniloae, fizicianul academician George Manu, filosoful Petre Țuțea, părintele Ilarion Felea, poetul Radu Gyr, filosoful Mircea Vulcănescu.

Cu toate suferințele îndurate în închisorile comuniste, părintele Sabău și-a păstrat demnitatea, fiind printre puținii care n-au făcut nici un compromis, nu și-a vândut sufletul, refuzând orice colaborare cu autoritățile comuniste și cu organul lor represiv - Securitatea, mulțu­min­du-i lui Dumnezeu pentru toate aceste suferințe, înțelegând că „fără durere nu există nici mântuire, nici Rai”.

După eliberarea din închisoare, la 1 august 1964, s-a întors în satul său natal, Folt, iar începând cu 1 octombrie același an este numit preot la Bobâlna. Fiind mereu o provocare pentru regim, a fost urmărit, supravegheat, provocat și ascultat. Vinerenii, vizitându-l des la Bobâlna, au încercat zadarnic să îl aducă înapoi în parohia de unde a plecat înainte de a fi arestat. Au înaintat și un memoriu semnat de 600 de persoane, adresat Episcopiei de Arad, dar solicitările au fost respinse. Aceasta nu l-a împiedicat pe părintele Sabău să participe, ori de câte ori a avut ocazia, la diferite manifestări la Vinerea, satul pe care l-a păstrat la loc de cinste în sufletul său nobil. A participat la cununii, bote­zuri, înmormântări, Sfinte Mas­luri, procesiuni religioase, precum și la festivitățile organizate de Societatea culturală „Vinereana”, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani sau a sărbătoririi a 40 de ani de la sfințirea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”. Deși bătrân și bolnav, predicile sale răsunătoare și mobilizatoare au continuat să fie ascultate cu nesaț de numeroșii credincioși în bisericile satelor din jur, precum și în mănăstirile Afteia, Oașa, Prislop sau Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud, unde era mereu prezent de hramul bisericii.

Părintele Ioan Sabău, acest Om cu suflet mare și credință nemăsurată, biruind sisteme ticăloase, boli și suferințe, reprezintă un adevărat exemplu de viață și luptă creștinească, „cel mai iubit dintre vinereni” (așa cum l-am numit într-un articol din revista „Toamna Cugireană” în anul 2016) sau „patriarhul hunedorenilor” (cum îl numesc cei din județul Hunedoara), s-a ridicat în Împărăția cerească la 16 februarie 2009, îndeplinindu-și pe deplin menirea în Împărăția pământească - să întărească credința credin­cioșilor în Dumnezeu.

Ca o recunoaștere a perso­nalității sale deosebite și a importantei sale activități în slujba neamului românesc și a credinței străbune, în anul 2010, la propunerea Societății Culturale „Vinereana”, Primăria și Consiliul Local Cugir i-a atribuit post-mortem preotului Ioan Sabău titlul de „Cetățean de onoare al orașului Cugir”.