Faptele noastre să fie spre zidirea sufletească şi nu spre sminteala semenilor noştri

†  P I M E N,

DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu pă­zita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu - Tatăl, iar de la noi arhierească binecuvântare.

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

„Când a venit plinirea vre­mii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut sub Lege, din femeie – Sfânta Fecioara Maria – n.n., ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“ (Gal. 4, 4 – 5).

Plinirea vremii înseamnă plinirea sorocului întrupării Fiului lui Dumnezeu, „pentru mântuirea oamenilor“, după cum mărturisim în Simbolul credinţei.

Plinirea vremii înseamnă plinirea stării sufleteşti a oamenilor înstrăinaţi de comuniunea cu Dumnezeu din cauza păcatelor, stare greu de suportat, stare care i-a făcut să-şi dea seama că numai aproprie­rea sufletească de Dumnezeu prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt, după cum spune Psalmistul David, „lumină cărărilor – trăirii – mele“ (Ps. 118, 105), poate să le dea pacea adevărată şi deplină a trăirii vieţii lor pământeşti; Dumnezeu dăruieşte omului tot ce are nevoie, numai dacă el vrea să ceară ajutorul Său.

Mântuitorul a întrebat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda dacă vrea să fie sănă­tos şi slăbănogul a spus: „da“; şi Mântuitorul i-a dat vindecare, însănătoşire şi fără să-l arunce în scăldătoare (Ioan 5, 6-9); oamenii din vremea de dinainte de în­tru­parea Mântuitorului, ajunşi la limita suportării suferinţelor sufleteşti din cauza păcatelor, deci a lipsei de comunicare cu Dumnezeu, au înţeles că numai la Dumnezeu este scăparea; a­ceasta ne este arătată de cu­vin­tele, consemnate de proo­rocul Isaia: „Am ajuns ca unii peste care Tu de mult nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura“ (Is. 63, 19); sau cuvintele Psalmistului: „Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară (Ps. 143, 5); Dumnezeu S-a pogorât, la plinirea vremii“, aşa cum a făgăduit strămoşilor noştri Adam şi Eva, după ce au greşit, S-a pogorât pentru „a zdrobi capul şarpelui“, adică puterea diavolului (Fac. 3,15), născându-se cu trupul din pururea Fecioara Maria, mai presus de fire.

Greşeala strămoşilor Adam şi Eva săvârşită în rai a fost cea a neascultării de porunca lui Dumnezeu, anume de a nu mânca din pomul oprit. Diavolul prefăcut în şarpe a spus Evei să nu ia aminte la porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din fructul pomului oprit, numit „pomul cunoştinţei binelui şi al răului“, dându-i asigurarea că „nu va muri“, ci, „Dumnezeu ştie că în ziua în care va mânca din fructul ace­lui pom, li se vor deschide ochii şi vor fi ca Dumnezeu, cunos­când binele şi răul. De aceea, femeia Eva, socotind că rodul pomului dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său, Adam - şi a mâncat şi el“ (Fac. 3, 3-6).

Ştim cu toţii adevărul: cu­noş­tinţa binelui şi a răului este dată nu de cele pământeşti, de gustarea din fructul unui pom, ci de conştiinţa cu care Dum­ne­zeu l-a înzestrat pe om, „con­şti­inţa fiind chipul lui Dumnezeu din om şi ea înseamnă un mă­nunchi de puteri sufleteşti, anu­me: raţiunea, voinţa şi sim­ţirea cu care omul se îndreaptă către Dumnezeu printr-o acti­vi­tate neobosită pentru desă­vâr­şirea sa; înfăptuirea acestei desăvârşiri – viaţa de sfinţenie n.n. – înseamnă asemănarea lui Dumnezeu în om, care se realizează prin împreună-lucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului“ (Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 62, Editura I.B.M. al B.O.R. Bucu­reşti, 2000). Când omul nu mai ascultă de poruncile lui Dum­ne­zeu, conştiinţa se întunecă şi nu mai poate distinge între bine – rău; răul, păcatul îl stă­pâneşte, după cum scrie apostolul în epistola sa: „Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâ­neşte“ (II Petru 2, 19).

Cât de lesne de îndeplinit a fost porunca lui Dumnezeu da­tă strămoşilor în rai; au fost o­priţi de a mânca doar numai dintr-un singur pom, în rai fiind „mulţime de pomi fructiferi“ (Fac. 2, 9); cât de bun este Dumnezeu cu noi, oamenii; El ne dă porunci uşor de îndepli­nit; mai mult, tot El ne dă şi ajutorul să le îndeplinim; a­ceas­ta după ce am depus toată osteneala să le îndepli­nim şi atunci când nu am reuşit pe deplin, El ne vine în ajutor dacă avem conştiinţă, aşa cum spune Mântuitorul „fără El nu putem face nimic“ - din ceea ce este bine, n.n. (Ioan 15, 5). Atunci când ni se pare că po­run­­cile lui Dumnezeu sunt greu de îndeplinit, să luăm a­min­te la cuvintele Mântui­to­rului: „Luaţi jugul Meu asupra voas­tră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este u­şoară“ (Mat. 11, 29-30).

Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne păstrează în comuniune sufletească cu El; astăzi, mai mult ca oricând, tre­buie să ne străduim să a­vem în cugetul nostru acest a­devăr, noi toţi: părinţi, dascăli, tineri şcolari şi nu numai.

IUBIŢI FII DUHOVNI­CEŞTI,

Dumnezeu, Mântuitorul, S-a întrupat, a venit în lume ca să ne dea puterea „ca să dobân­dim înfierea“ (Gal. 4, 5).

Ne facem fii ai lui Dumne­zeu dacă-L primim şi credem în El (Ioan 1, 12), dacă înfăptuim voia Lui care este „sfinţirea noastră“ (I Tes. 4, 3). Noi Îl primim pe Mântuitorul împăr­tă­şin­du-ne cu Preasfântul Său Trup şi Sânge (Ioan 6, 56). „Fă­ră credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu“ (Evr. 11, 6).

Ca fii ai lui Dumnezeu să ne străduim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă să ne ferim de orice fel de păcat „care lesne ne împresoară“ (Evr. 12, 1); să ne îndreptăm, cât mai des, la scaunul de spovedanie pentru a primi iertarea şi dezlegarea păcatelor, care înseamnă „bucuria mântuirii, sporirea în viaţa de sfinţenie“ (II Cor. 7, 1).

Ca fii ai lui Dumnezeu să trăim viaţa în cumpătare, mo­destie şi smerenie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a născut cu trup într-o peşteră, în peştera de la Betleem şi S-a culcat, ca un prunc, într-o iesle; mesajul îngerilor, în noaptea zilei de naştere a Mântuito­rului nostru Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dum­nezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire“ (Luca 2, 14), să ne călăuzească în toate zilele vieţii noastre; agoniseala pentru traiul vieţii noas­tre pământeşti să fie re­zultatul unei munci cinstite şi din această agoniseală să împăr­ţim şi „fraţilor prea mici“ ai Mân­tuitorului nostru Iisus Hristos (Mat. 25, 34-46).

Faptele vieţii noastre să fie spre zidirea sufletească şi nu spre sminteala semenilor noş­tri.

Rog pe Bunul Dumnezeu ca sfintele sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului să le tră­iţi cu pace, întru bucuria mân­tuirii; Anul Nou să fie bi­necuvântat de Dumnezeu spre folosul personal şi cel de obşte.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul statornic ru­gă­tor,

† P I M E N

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR