Fiecare renaște și învie cu Hristos

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvân­tare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

După privegherile Săp­tămânii Sfintelor Pătimiri ale Dom­nului, toți creș­tinii au participat la slujba măritei Învieri din miez de noapte, când au fost și chemați la primirea luminii de la Sfântul Mormânt din cetatea Ierusalimului, care și în bisericile de pretutindeni este închipuit pentru așe­area Sfântului Epitaf sau icoana prohodirii Mântuitorului spre închinare. Momentele înălțătoare înlesnesc gândirea la întreaga viață creștină cu rosturile ei, într‑o atmosferă ce vestește zorile unei zile binecuvântate, icoană a celei neînserate. Cuvântul Apostolului neamurilor stăruie în mintea fiecărui credincios: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Încolonarea în procesiunea ce deschide slujba rânduită pentru începutul zilei și înconjurarea bisericii de la apus spre răsărit, în frunte cu Sfânta Cruce și steagurile biruinței, împărțindu‑se lumânări nenumărate, angajează întreaga suflare la înălțarea cugetului spre cele cerești, în intonarea imnului de biruință: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te slăvim”. În loc central e Sfânta Evanghelie purtând pe coperte cele două sfinte icoane, adică cea a Răstignirii Mântuitorului și cea a Învierii Sale, alăturând și icoana împodobită a acesteia ca întărire a sensului ceremonialului spre luarea aminte a tuturor celor care trăiesc cu momentul slujbei însuși evenimentul prăznuit. Împreună cartea și icoana sau vestea cea bună a venirii lui Dumnezeu în lume și Învierea întregii făpturi pecetluiesc în esență învățătura de temelie a Bisericii că „Dumnezeu S‑a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți”. Astfel, cuvântul de învățătură al Bisericii, imnografia ei, ca și sfintele icoane, vestesc măreția Învierii în armonii pământești și înge­rești, clopotele de pretutindeni purtând în depărtări nesfârșite ecourile nădejdilor de bine. Săptămâna îndurerată a făcut loc celei Luminate, reamintind creația și întrezărind recrearea întregii lumi întru slava lui Dumnezeu. În scurte cuvinte cântarea bisericească oglindește această realitate, astfel: „Cu patima Ta Hristoase, din patimi ne‑am liberat; şi cu Învierea Ta, din stricăciune ne‑am izbăvit; Doamne, mărire Ţie!” În același sens, Sfântul Apostol Pavel se întreabă: îUnde îţi este, moarte, boldul tău?..., răspunzând: Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne‑a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!” Sfântul Ioan Gură de Aur, reluând în tălmăcire textul, spune: îUnde‑ți este, iadule, biruința? Înviat‑a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu‑S‑a Hristos și au căzut diavolii. Înviat‑a Hristos și se bucură îngerii. Înviat‑a Hristos și viața stăpânește. Înviat‑a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându‑Se din morți, începătură celor adormiți S‑a făcut”. Împreună cu citirea biblică, învățătura și cântarea bisericească, icoana îmbie vederii cele ce se cunosc din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție într‑o minunată cuprindere. Astfel se înțelege icoana prin cele împărtășite de apostolul amintit, cum anume „cele ce ochiul n‑a văzut şi urechea n‑a auzit, şi la inima omului nu s‑au suit, pe acestea le‑a gătit Dumnezeu celor ce‑L iubesc pe El”.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Se cunoaște aceea că arătările Mântuitorului după Sfântă Învierea Sa sunt cuprinse în unsprezece pericope evanghelice numite luminânde sau, în limbile vechi liturgice, svetilne sau voscresne și care își găsesc tâlcul atât în imnografie, cât și în iconografie în duminicile de peste an. Adesea, pe alocuri, icoana praznicului cuprinde momentul cunoscut după Evanghelia slujbei Învierii, adică „mormânt deschis și doi îngeri, cu veșminte strălucitoare șezând la marginea acestuia; iar Domnul călcând deasupra pietrei și binecuvântând cu mâna dreaptă, ține cu stânga steagul pe care este imprimată crucea aurită; mai jos ostașii: unii fugind, alții zăcând pe pământ; iar de departe mironosițele venind cu năstrape sau vase de miresme”. Această reprezentare fiind însă de prove­niență apuseană, s‑a rămas la cea de la început, adică de stil bizantin răsăritean, simbolică, privind coborârea la iad a Mântuitorului, constând în „înfă­țișarea iadului ca o peșteră întunecoasă, dedesubt de dealuri, îngerii purtând veșminte luminoase, legându‑l cu lanțuri pe Belzebut, stăpânitorul iadului, ca și pe demoni, pe unii bătându‑i, iar pe alții gonindu‑i cu sulițele; de asemenea câțiva oameni fără haine și legați cu lanțuri, privind în sus spre slobozire. Pe acest fond multe lacăte sau încuietori sunt sparte, iar porțile de aramă aruncate pe jos; Mântuitorul, având împrejur nemărginită lumină și mulți îngeri, calcă pe ele, ținând cu mâna dreaptă pe Adam, iar cu stânga pe Eva. De‑a dreapta Înaintemergătorul arată către Domnul, lângă el stă David și alți împărați sau drepți purtând cununi sau coroane; iar de‑a stânga prorocii Iona, Isaia, Ieremia și dreptul Abel, la fel purtând cununi”. O lămurire în gândirea teologică este dată de troparul liturgic considerat ca un rezumat al învățăturii ortodoxe despre Învierea lui Hristos: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându‑le, Cel ce ești necuprins”. De fapt și în legătură cu reprezentarea amintită prima dată cu mormântul gol, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că îdupă Înviere a venit îngerul”, subliniind în felul acesta faptul Învierii ca o taină. În acest context, părintele Dumitru Stăniloae subliniază că „Hristos nu rămâne în starea morții, decât atât cât să se vadă că El a murit cu adevărat, adică până a treia zi. Unirea deplină ca om cu Tatăl prin jertfă Îi aduce fără întârziere starea de înviere. Aceasta arată că nu se ajunge la înviere fără să se treacă prin moarte ca jertfă, dar nu numai ca să se arate că trebuie să se treacă de la trupul muritor la cel nemuritor, ci și pentru că starea la care se ajunge prin moartea ca jertfă e o stare deplină cu Dumnezeirea, deci cu totul superioară celei trăite în trupul muritor. E o stare la care trece prin moarte cel ce va învia. Hristos Domnul ajunge la Înviere îndată după starea în care intră prin moartea primită ca jertfă”. Și „în Hristos dăruirea în mod cu totul voluntar și iubitor e oprită înaintarea până la desființarea totală a ființei umane... pentru a o birui. Aceasta a făcut ca din moarte să treacă ușor la viața Învierii”. Același teolog, în tâlcuirea ce o face comentariului la Evanghelia Sfântului Ioan de către Sfântul Chiril al Ale­xandriei, explică într‑un mod mai pe înțeles această stare astfel: „Timpul, sau desfăș­urarea vieții creaturii, nu mai înseamnă înaintarea spre moartea care e starea de corupție nevindecabilă și veșnică, ci e înaintarea spre viața în veci incoruptibilă în Dumnezeu”... Același subliniază că „Domnul, biruind moartea, nici iadul nu‑L va putea ține în el...” Lumina Învierii domină întreaga lume, călăuzind oamenii spre cer.

Dreptmăritori creștini și creștine,

Cunoscut fiind faptul că anul acesta este declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti și Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, se cuvine a stărui asupra icoanei evenimentului reprezentativ pentru viața creștină, Învierea Domnului, știind și aceea că fiecare renaște și învie cu El prin împlinirea binelui, înlăturând răul legat de păcat, moarte și iad. În virtutea respectării acestui calendar de suflet, este de arătat recunoștința față de toți cei care s‑au dovedit icoane pilduitoare pentru poporul dreptcredincios și au adormit în nădejdea Învierii și a vieții veșnice. Și așa precum cinstim pe cei care au lăsat scrieri sfinte, nu pot fi uitați cei care au dăruit Bisericii drept învățătură și pildă icoane spre cinstire, ele înfățișând evenimente și oameni aleși. Șirul iconarilor, pictorilor bisericești și al tuturor celor cu îndeletniciri înrudite, urmați de ucenici harnici și înzestrați, continuă și în prezent în perspectiva unui viitor pro­mi­ță­tor pentru tot ceea ce aduce afirmarea Bisericii pe diferitele coordonate ale vieții. Operele tuturor rămân pentru eternitate, ilustrând puternica lor personalitate. Osârduitorii în acest câmp stăruie ca lumina icoanei să poată fi întrezărită de toți închinătorii ei și să‑i învăluie, înlesnind comuniunea ce tinde spre desăvâr­șire. Strădania lor constă în a transpune pe cinstitorii sfintelor icoane în lumina adevăratei trăiri spirituale. Rugăciunea Bisericii înseși redă o atare stare prin cuvintele: „În Biserica măririi tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească, deschide nouă ușa milei tale”. Pictarea sfintelor locașuri dă imaginea Bisericii biruitoare din cer în legătura iubirii cu cea de pe pământ, asigurând unitatea a ceea ce numim Trupul Tainic al Domnului, Care este Cap al Bisericii. În eparhia arădeană, catedrala nouă și mai multe biserici așteaptă luminarea sfințirii spre mângâierea celor ce le ctitoresc. Întreaga istorie bibli­că și bisericească înfățișează ico­no­grafic în biserici biruințele vie­ții spirituale de care se împăr­tă­șesc cei care le prăznuiesc cu evlavie. În privința icoanei de re­fe­rin­ță, ca și a celorlalte, nu se uită discernământul între înzestrarea iconarului - ea însăși dar ales - și lucrarea harului dumnezeiesc, arătată mai ales prin icoanele nefăcute de mână omenească și cele făcătoare de minuni. Înaintea sfintelor icoane cerând luminarea întregii ființe omenești și luminați fiind cu bucurie sufletească, să dorim unii altora cele cuvenite de marele praznic al Sfintelor Paști, aducând mulțumire și laudă lui Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Amin.

†Timotei
Arhiepiscop al Aradului