Hristos şi păstorii

În icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în afara personajelor clasice, mai poate fi sesizată şi prezenţa, mult mai discretă, a unor persoane abia vizibile - păstorii turmelor din împrejurimile Betleemului.

Despre aceştia Sfânta Scriptură relatează: „În ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.

Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese“ (Lc. 2, 8-20).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Prezenţa păstorilor la Naşterea Domnului este semnalată doar în Evanghelia după Luca, atitudinea lor fiind una de închinare în faţa Pruncului Preasfânt şi de mărturisire a celor vestite lor de către înger.

Păstorirea turmelor, o îndeletnicire pe cât de răspândită, pe atât de comună oamenilor în vechime, s-a bucurat în istoria şi în viaţa Bisericii de o importanţă şi o conotaţie cu totul specială. Astfel, păzitor de turme a fost Abel, fiul protopărinţilor Adam şi Eva (Fc. 4, 2), păstor la oi a fost şi Iosif, fiul patriarhului Iacob (Fc. 37, 2), şi tot aceeaşi îndeletnicire a avut şi David al lui Iesei (1 Reg. 16, 11). Fiecare dintre aceştia însă a fost receptat în istorie ca preînchipuire a Domnului Hristos, căci şi-au plătit, fiecare în felul său, alegerea şi vocaţia: Abel a fost ucis de către Cain (Fc. 4, 8), Iosif a fost vândut de fraţii săi (Fc. 37, 28), iar David a fost prigonit vreme îndelungată de către Saul pentru a-i lua viaţa (Fc. 20-27).

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos nu ezită a Se prezenta El Însuşi drept „Păstor al oilor celor cuvântătoare“, şi la acelaşi statut îi cheamă şi pe ucenici când îi cere lui Petru: „paşte oile Mele!“ (In. 21, 17). Chemarea Domnului, deci, adresată Apostolilor, şi prin ei şi nouă, păstorilor sufleteşti de peste vremuri, ne obligă la urmarea şi asemănarea cu El, modelul şi păstorul prin excelenţă, căci dacă El, Învăţătorul şi Păstorul nostru, a fost bun, potrivit cuvintelor Sale - „Eu sunt păstorul cel bun“ (In. 10, 11) - este de la sine înţeles că şi păstorirea noastră trebuie să fie una pe măsură.

Buna păstorire însă presupune, deopotrivă, rugăciune şi mărturisire sfântă, prin cuvânt şi faptă, potrivit păstorilor de la Naşterea Domnului, dar şi jertfă şi responsabilitate, potrivit celorlalte personaje evocate mai sus, dintre care cel mai de urmat exemplu este, fără îndoială, cel al Domnului Însuşi. Acestea sunt cheile bunei păstoriri şi ale unei misiuni rodnice în „via Domnului“ Hristos, iar cu privire la ele, nu o dată atrage Domnul atenţia ucenicilor Săi, Apostolii şi păstorii turmei celei cuvântătoare de mai târziu, că „în lume necazuri veţi avea“ (In. 16, 33). Aceasta, după ce le spusese mai întâi că: „Nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi“ (In. 15, 20), vrând să îi conştientizeze astfel de faptul că, deşi „jugul“ Său este bun, iar „povara“ Sa uşoară (Mt. 11, 30), totuşi nu vor fi scutiţi de ostilitate, prigoană şi chiar moarte: „îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu“ (Lc. 21, 12); „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu“ (Mt. 24, 9).

Dragii mei păstori de suflete şi iubiţi păstoriţi,

Cât de departe sau cât de aproape de răspunsul la chemarea Domnului ne aflăm noi, păstorii de astăzi, numai Dumnezeu ştie şi numai al Lui este a judeca. Fiecare se străduieşte după putere - unul mai mult, altul mai puţin - şi mila Domnului va răsplăti fiecăruia după a Sa bunătate, dar a lua la ţintă pe toţi slujitorii Domnului, pentru slăbiciunile unuia sau altuia dintre ei, sau a denigra întreg trupul Bisericii pentru „boala“ unuia dintre mădularele ei, mi se pare un lucru cu totul nedrept. Generalizarea aceasta, prin care se aruncă în derizoriu întreaga Biserică, din cauza unor căderi izolate, nu denotă decât fie superficialitate şi scuză ieftină pentru propria neurmare a căii Domnului, fie dorinţă expresă de maculare a unei instituţii care nu a făcut, în istorie, decât numai bine acestui neam.

Desigur că orice uscătură ştirbeşte frumuseţea şi armonia unei păduri! De aceea, în ceea ce mă priveşte, am cerut nu o dată preoţilor din episcopia noastră ca aceia dintre ei care se simt atraşi de alte tentaţii ale vieţii, şi nu-şi mai resimt chemarea sfântă de păstorire a turmei încredinţată lor, să aibă curajul să facă singuri pasul înapoi, mai înainte de a se lua de la centru măsura extremă a excluderii lor. Căci dacă chemarea de păstor nu întâlneşte în noi, în fiecare, strădanie şi efort propriu pentru cultivarea harului primit prin Taina Hirotoniei, nu poate aduce rodirea scontată.

Preoţii nu sunt bogaţii comunităţii, după cum, în mod tendenţios, încearcă să-i prezinte unii, dar nu trebuie să ajungă nici cerşetorii ei, după cum i-ar dori alţii!... Vocaţia slujirii Domnului este una nobilă prin ea însăşi! Atât de nobilă încât, dacă am fi destul de conştienţi de ea, ne-am simţi noi, cei chemaţi la aceasta, cei mai privilegiaţi oameni de pe pământ! Rugăciunea, propovăduirea învăţăturii sfinte, jertfa şi responsabilitatea unei astfel de slujiri ar trebui să ne umple sufletele de nespusă „bogăţie“ şi mulţumire. Desigur, fără triumfalism sfidător, dar nici copleşiţi de complexul - cu care încearcă unii să ne inhibe în ultima vreme - că, adică, slujim o instituţie mai mult ceremonioasă decât fidelă adevărurilor de credinţă, retrogradă şi inutilă, ceea ce ne-ar conferi mai degrabă statutul de instituţie tolerată decât apreciată de către societatea modernă.

Faptul că am fost întotdeauna şi am rămas, până astăzi, o instituţie autonomă în stat nu îndreptăţeşte pe nimeni să ne izoleze undeva, la marginea societăţii, căci credinţa omului modern că poate trăi tot atât de bine şi fără Biserică nu-i va aduce acestuia decât confuzie şi, într-un final, prăbuşirea spirituală. Întâlnim, în ultima vreme, persoane care încearcă să-L disocieze pe Dumnezeu de Biserică; oameni care Îl acceptă pe Dumnezeu, dar nu şi Biserica! Ei bine, aceasta ar fi o bună temă de reflecţie pentru noi, păstorii de suflete, ca să ne întrebăm: oare unde am greşit? Cu ce i-am dezamăgit atât de mult pe cei care, deşi au credinţă în Dumnezeu, resping totuşi Biserica şi pe slujitorii ei?... I-am smintit? I-am nemulţumit? Le-am înşelat aşteptările? Cât de mult am greşit noi şi cât de mult au căzut aceştia pradă secularismului anticlerical ori manipulărilor vădit concertate împotriva celei mai vechi şi mai sfinte instituţii a statului român?

Acestea, cred, ar fi unele din întrebările îndreptăţite la acest praznic „de hotar“, de un nou început - şi prin semnificaţia lui teologică, dar şi prin situarea lui în pragul Anului Nou. Să medităm cu toţii, cler şi credincioşi, păstori şi păstoriţi, la ceea ce ne uneşte şi la ceea ce pare a ne împiedica tot mai mult să rămânem UNA în Hristos şi în Biserica noastră străbună; la ceea ce vremurile potrivnice de astăzi au reuşit să zdruncine în noi, înstrăinându-ne parcă mai mult decât în trecut şi aruncând în suspiciune şi neiubire viaţa noastră.

Pruncul Iisus, născut în ieslea Betleemului, încearcă şi anul acesta, ca în fiecare an de altfel, să spulbere, cu puritatea Sa, rătăcirile şi resentimentele noastre! Putea-vom noi oare să zăbovim o clipă, pentru a ne cerceta fiecare şi a vedea ce nu mai merge în noi?... Ce ne-a afectat dragostea şi frăţietatea de altădată?... Ce ne-a făcut să ne învrăjbim, în loc să luăm model dragostea lui Hristos?... Acestea, cred, sunt întrebările care ar trebui să ne frământe acum, la ceas de sărbătoare, şi să dea Bunul Dumnezeu să aflăm la acestea răspunsul Lui, pentru că El cunoaşte mai bine decât noi cele ascunse şi cele de folos sufletelor noastre. Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† Sebastian,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor