Împreună cu Hristos de la moarte la viaţă

Iată-ne din nou în noaptea plină de lumină a Învierii Domnului. Suntem mai mulţi la biserică acum decât în orice moment al anului. Ceva tainic, ceva uimitor, Cineva ne cheamă. Tainica lumină, uimitoarea stare de har, Hristos ne cheamă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.“ Suntem osteniţi, mai ales în sufletul nostru; suntem împovăraţi, mai ales în mintea şi în inima noastră. În acelaşi timp, simţim, intuim, nădăjduim că Lumina de Paşti poartă în taina ei ceva odihnitor, care ne despovărează, ne însufleţeşte, ne reaşază pe cale.

Iubiţilor preoţi din parohii,

cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi

drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu

din Arhiepiscopia Iaşilor:

har, bucurie, iertare şi ajutor

de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Iubiţi fraţi preoţi,

Drept-slăvitori creştini,

Hristos a înviat!

Iată-ne din nou în noap­tea plină de lumină a Învierii Domnului. Sun­tem mai mulţi la bise­rică acum decât în orice moment al anului. Ceva tainic, ce­va uimitor, Cineva ne cheamă. Tainica lumină, uimitoarea stare de har, Hristos ne chea­mă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.“ Suntem osteniţi, mai ales în sufletul nostru; suntem împovăraţi, mai ales în mintea şi în inima noastră. În acelaşi timp, simţim, intuim, nădăjduim că Lumina de Paşti poartă în taina ei ceva odihnitor, care ne despovărează, ne în­sufleţeşte, ne reaşază pe cale.

„De-am înflori şi noi cu Învierea Domnului, în lumina soarelui dumnezeiesc, la o viaţă nouă!“

Oboseala minţii, povara din suflete, fricile, temerile, tristeţea şi confuzia, nemulţumirile şi ne­împlinirile arată că în noi se a­flă adesea o stare de iad şi multă moarte. „Unda întunericului şi a nefiinţei, spune părintele Du­mi­tru Stăniloae, duhurile rele fac din noi iaduri în care ardem şi ne zvârcolim dureros.“ Într-o a­se­menea stare fiind, ni se spune că undeva, cândva, Cineva a în­viat din moarte, un mormânt a devenit loc de lumină. În în­tu­nericul şi moartea care ne cu­prind, în disperarea şi lipsa de sens în care adesea suntem, în­ţe­legem că Hristos, după Învie­re, a coborât la iad pentru ca pe cei ce erau ţinuţi în latura şi umbra morţii să-i aducă la lumină şi viaţă veşnică. Dacă atunci a coborât în cele mai din adânc ale pământului, adică în iad, se naşte în noi nădejdea că se va coborî şi în cele mai din adânc ale noastre. Undeva, în adâncul fiinţei noastre, strigăm cu du­re­re şi nădejde şi spunem: „Doam­ne, înviază cu noi şi ne milu­ieş­te!“, sau rostim, împreună cu pă­­rin­te­le Dumitru Stăniloae: „De s-ar fi coborât şi în noi Dom­nul mu­rind, ca să germineze în ini­mile noastre viaţa cea prime­nită, luminoasă, curată şi bună! De-ar fi spart şi întunecimile din noi, de-ar fi împrăştiat cugetele rele ce ne chinuie, de-ar fi spart pla­fo­nul ce ascunde privirii sufletului nostru cerul cu frumu­se­ţea lui! De-am înflori şi noi cu În­vierea Domnului, în lumina soa­relui dumnezeiesc, la o viaţă nouă!“.

În strigătul de durere şi nă­dejde al teologului Învierii, Du­mitru Stăniloae, ne regăsim şi noi, cei de azi, tineri şi mai pu­ţin tineri. Umbre întunecoase de îndoieli şi ceaţă deasă de confuzii înconjură inima noas­tră şi-i întunecă văzduhul. În spaime adânci şi deznădejdi zdro­bitoare devenim ade­sea pradă uşoară cântecelor de sirenă care încearcă să ne aba­tă de la drumul cel bun. Într-o atare situaţie se aude sau se intuieşte strigătul unui tânăr din vremea noastră: „Dacă Biseri­ca nu vine către noi, suntem o generaţie care moare înainte de a se naşte“. În cuvântul acestui tânăr descoperim setea omului aflat, pe de o parte, într-o criză adâncă, iar pe de altă parte, într-o căutare vie, puternică, după adevăratul sens al vieţii.

Uneori, noi toţi, ca membri ai Bisericii lui Hristos, prin viaţa şi nelucrarea noastră, am înde­păr­tat pe tânărul amintit, în­mul­ţit în atâtea chipuri, din spaţiul legăturii cu Dumnezeu. Alteori, în pofida eforturilor noastre, criza profundă în care se află omenirea l-a orientat pe om spre alte tărâmuri decât cel al Bisericii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, omul, din adâncul fiinţei sale, strigă după ajutor. Este cineva care îi intuieşte stri­garea? Este cineva care îl aude? Este cineva care îl pri­meşte aşa cum este? Este cine­va care să-l ierte, să-l îmbră­ţi­şeze, să-l iubească? Este cineva care să-l scoată din iadul şi moartea în care se află?

Iubiţi credincioşi,

La întrebarea dacă este ci­neva care să-l ridice pe om din căde­rea lui, din deznădejdea lui, din deruta lui lăuntrică şi a lipsei de sens, nu există decât un singur răspuns: Hristos-Dum­nezeu. 

După Învierea Sa din morţi, Hristos S-a coborât în cele mai de jos ale pământului, la iad, ca pe toţi cei aflaţi acolo să-i eli­be­reze de moarte. Din acest motiv, pentru drept-slăvitorii creş­tini, icoana adevărată a Învierii Dom­nului este chiar coborârea Sa la iad. Astfel, putem zice: „Prăz­nuim omorârea morţii, sfă­râ­marea ia­dului şi începătura altei vieţi, veş­nice“. Învierea Dom­nului a­ră­tată în coborârea Sa la iad cu­prinde şi adevărul coborârii Sale în iadul în care trăim şi din care, conştient sau nu, dorim să ieşim.

Să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru

Noaptea Sfintelor Paşti este momentul cel mai potrivit pentru a înţelege două lucruri: că există multă moarte şi iad în noi şi că numai Hristos ne poa­te învia şi ridica de acolo.

Moartea din noi poartă mai multe nume: tristeţe, deznădej­de, sclavie, ură, minciună, plictiseală, desfrâu ş.a. Din aceas­tă moarte, omul nădăjduieşte să fie eliberat. Îşi ridică mâini­le sale şi aşteaptă izbăvire. Mul­te idolatrii, ideologii şi sisteme de gândire sau credinţe religioase i se oferă drept alternativă şi sprijin. În pofida unui sentiment de eliberare pe care acestea îl oferă temporar, iadul devine tot mai adânc şi moar­tea tot mai acaparatoare.

De aceea, nu există decât o sin­gură izbăvire: Hristos-Dum­ne­zeu, Cel care odinioară S-a a­dresat tânărului din Nain şi, prin el, nouă tuturor, şi a zis: „Ti­nere, ţie îţi zic: scoală-te!“. Ace­laşi Hristos îi întăreşte pe toţi cei cuprinşi de temeri şi fră­mântări lăuntrice şi care au sentimentul că totul ar fi pierdut, spu­nându-le: „Îndrăzniţi, Eu am bi­ruit lumea!“. Şi iarăşi cuvântul lui Hristos răsună la poarta ­i­ni­mii celor cuprinşi de întuneri­cul cel dens al necredinţei, zi­când: „Eu sunt lumina lumii!“ şi „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.

Prin puterea Crucii şi a Învie­rii Sale, prin cuvintele Sale, pre­zente în Scripturi şi în mărturia Pă­rinţilor sfinţi de al­tădată sau din vremea noastră, Hristos co­boa­ră în noi, în mormântul nostru şi ne ridică su­fle­tul din moar­te la înviere şi viaţă ade­vărată. Ne face, astfel, părtaşi la taina bucuriei, libertăţii, iubirii, adevărului, credinţei şi nădejdii, împărtăşindu-ne aceste daruri dum­nezeieşti în familiile noastre, în obştile monahale, în co­mu­­nităţile creştine, în Biserică, în plinătatea ei. Iată taina sfân­tă la care ne cheamă Hristos-Dom­nul să participăm, să ne ridicăm şi să ne îmbogăţim în ziua cea mare a praznicului Învierii.

Drept-slăvitori creştini,

În această noapte de Înviere, se cuvine să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru. Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii şi ai vieţii celei adevărate. În ciuda crizei adânci prin care trece o­me­nirea, sunt foarte multe spa­ţii de libertate şi adevăr, de bu­cu­rie şi pace lăuntrică. Şi a­ceas­ta nu departe de noi. Uneori chiar lângă noi există oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşezaţi peste tot. Sunt oameni care şi-au păs­trat neprihănirea, cât este posibil omeneşte. Sunt, de asemenea, oameni care au căzut a­dânc şi rău, dar şi-au venit în fire şi au fost ridicaţi din întu­nericul pa­timilor la lumina unei vieţi frumoase. Dacă privim cu aten­ţie şi onestitate în jurul nostru, des­coperim că, pe lângă oameni trişti şi abătuţi, sunt şi persoane pline de viaţă, entuziasm şi bucurie. Dacă insistăm în a­ceastă analiză şi mai adânc, constatăm că valorile care îi animă pe aceşti oameni care trăiesc din plin bucuria vieţii sunt credinţa în Dum­nezeu, o familie frumoa­să şi ataşamentul faţă de neamul din care fac parte. Aceştia nu sunt lipsiţi de ispite şi încercări. Uneori au parte şi de căderi du­re­roase. Însă, legă­tu­ra lor cu Dum­nezeu, cu fami­lia şi valorile neamului de care se simt ataşaţi îi ajută să se ri­dice mai uşor şi să devină mai pu­ţin vulnerabili în faţa unor vii­­toare încercări. A­partenenţa la o parohie, jertfa şi, deopotrivă, bu­curia prezenţei copiilor în viaţa lor, precum şi ataşamentul faţă de istoria, limba, pământul şi eroii neamului îi fac mai puternici, mai optimişti, mai plini de viaţă.

Iubiţi fii duhovniceşti,

În aceste zile de Paşti este bine să ne lăsăm pătrunşi de gân­duri adevărate şi să împli­nim astfel chemarea noastră de a trăi taina morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca temelie a morţii şi învierii noastre împre­u­­nă cu El. Pe El Îl rugăm să ne fie mereu aproape. În El ne pu­nem nădejdea ca în momente de cumpănă sau de cădere, mâ­na Lui să ne ridice din moar­tea şi iadul ce se află în noi sau în lu­me. Pe El să-L ru­găm să ne fa­că fii ai Învierii şi ai Vieţii veşnice.

În duhul acestei nădejdi, vă încredinţez pe toţi laolaltă şi pe fiecare în parte ocrotirii Maicii Domnului şi rugăciunii tuturor sfinţilor. Să aveţi parte de bucurii adânci împreună cu cei dragi! Să se împlinească în via­ţa tuturor gândurile cele bune şi frumoase! Învierea lui Hris­tos să se prelungească tainic şi real în existenţa noastră şi a lumii.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat Hristos!

* intertitlurile aparţin redacţiei