Învierea lui Hristos cuprinde starea desăvârşită a vieţii

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mă­năs­tiri şi drept-credinciosului po­por al lui Dumnezeu din Arhie­pis­copia Iaşilor: har, bucurie, ier­tare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Iubiţi fraţi preoţi, Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

Cu putere multă şi cu bucurie a­dâncă rostim în aceste zi­le: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“. Mai ales în noaptea pli­nă de lumină a Sfintelor Paşti răsună, cu glas puternic, această sfântă bunăvestire că Hristos a înviat.

Cu ce putem asemăna această veste bună? Ce ne poate ajuta să înţelegem o firimitură din marea taină a Învierii lui Hristos? Să ne gândim la o ceată de robi care sunt eliberaţi! Să avem în minte un grup de întemniţaţi care do­bândesc libertatea! Ce sentimen­te îi cuprind în momentul slo­bo­zirii? Cum simt ei prima clipă a libertăţii după care au suspinat ani de-a rândul? Starea pe care o trăiesc poate fi definită ca: viaţă, bucurie, lumină, nădejde.

Învierea lui Hristos cuprinde starea desăvârşită a vieţii de­pli­ne, a bucuriei autentice, a lumi­nii neapuse şi a nădejdii ne­zdrun­­cinate. De ce aceasta? Pen­tru că prin Învierea lui Hristos o­mul este eliberat din cea mai aprigă robie: cea a păcatului şi a morţii. Prin Învierea lui Hristos, lanţurile sclaviei, în care era omul încătuşat, sunt zdrobite. O­mul redevine liber şi nimic nu es­te mai de preţ decât libertatea.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Dumnezeu l-a creat pe om spre a fi o făptură liberă, aşa cum El Însuşi este. Omul a folosit însă în mod greşit libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Con­se­cin­ţa a fost pierderea liber­tă­ţii, că­de­rea în robia păcatului şi gus­ta­rea urmării acestuia, moartea.

La un anumit moment în cur­gerea istoriei, Dumnezeu L-a tri­mis pe Fiul Său în lume ca să slobozească pe om din tirania necredinţei, a păcatului şi a morţii. Aflăm acest adevăr din cuvintele rostite de Însuşi Fiul lui Dum­ne­zeu, Domnul nostru Iisus Hris­tos: „Dumnezeu aşa a iubit lu­mea, în­cât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ 1.

Întruparea Fiului lui Dum­ne­zeu, vieţuirea Sa printre oameni, Pa­timile, moartea şi Învierea Sa au drept scop ridicarea omului „de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dum­ne­zeu“ 2, cum spune chiar Domnul Hristos. Tot El mărturiseşte, preluând cuvintele Profetului Isaia, că „Duhul Domnului (...) M-a trimis (...) să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi ve­de­rea; să slobozesc pe cei a­păsaţi“ 3.

Trebuie cunoscut adevărul că autentica libertate este dobândită numai prin legătura noastră cu Hristos Dumnezeu. Altă cale nu există. „Dacă veţi rămâne în cu­vântul Meu, zice Domnul, sun­teţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar ade­vă­rul vă va face liberi“ 4. Li­ber­ta­tea oferită de Hristos sau dobândită prin legătura de credinţă, nădejde şi dragoste cu Hristos este singura reală, singura ade­vă­rată. „Dacă Fiul (lui Dum­ne­zeu) vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ 5, întăreşte Domnul Hristos în Evanghelia Sa. De un­de vine această certitudine? Vine din adevărul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa“ 6, cum spune Sfân­tul Apostol Pavel. Vine din adevărul că starea de om liber este dată de legătura cu Dumne­zeu, cu Duhul Său cel Sfânt: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este li­ber­­tate“ 7, după cum mărturiseş­te acelaşi dumnezeiesc Apostol.

Drept-slăvitori creştini,

Din cele mărturisite de Dom­nul Hristos, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi înţelegem faptul că starea de libertate izvorăş­te din relaţia cu Dumnezeu. Din păcate, de-a lungul timpului, oamenii au căutat de multe ori li­ber­tatea în afara legăturii cu Dum­nezeu. Aceasta deoarece pen­tru mulţi însăşi raportarea la Dumnezeu este considerată ca lipsire de libertate.

În contextul lumii de astăzi, ni se spune adesea că libertatea este dreptul omului de a face ceea ce doreşte, fără nici o în­gră­dire. Se vorbeşte astăzi despre libertatea de a face avort, adică de a ucide prunci nevinovaţi, libertatea de a săvârşi desfrânare, libertatea sau „dreptul“ de a forma „familii“ din persoane de acelaşi sex. Se insistă, de asemenea, asupra libertăţii de a recur­ge la eutanasie, de utilizare a dro­gurilor sau despre libertatea de a blasfemia şi de a batjocori simbolurile religioase. Se îm­pli­neşte, aşadar, ceea ce Sfântul Apostol Pavel îndemna să nu se întâmple: „Fraţilor, aţi fost che­maţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire“ 8.

Libertatea de a sluji trupului, adică libertatea de a păcătui în di­ferite forme, se transformă, în cele din urmă, în cea mai nemi­loasă robie. „Libertatea fără li­mi­te este omorârea libertăţii“, spu­­nea un gânditor occidental 9. Li­ber­tatea dispare atunci când o­mul, dând frâu liber voinţei sale de a face ori­ce doreşte, săvârşeşte pă­catul. Din fiinţă liberă, omul de­vine rob în tirania patimilor. „Ceea ce te bi­ru­ieşte, spune Sfân­tul Apostol Pe­tru, aceea te şi stă­pâneşte“10. 

Din această robie a păcatului, omul se poate ridica prin căinţă, prin spovedanie, prin împărtă­şi­rea cu Sfintele Taine. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el devine din nou un om liber.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu ne-a creat pentru a fi liberi, nerobiţi patimilor. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea de a redobândi libertatea pe care am pierdut-o prin neascultare, ne­cre­dinţă şi păcat. Se cuvine, aşa­dar, să considerăm libertatea ca bunul cel mai de preţ pe care să nu-l pierdem, să nu-l vindem şi pentru care orice sacrificiu de a-l redobândi nu este prea mare. Cea mai bună cale pentru aceas­ta este, paradoxal, starea de rob al lui Dumnezeu. „Cine se face ro­bul lui Dumnezeu a scăpat de orice robie“ 11, mărturisea părin­te­le Dumitru Stăniloae.

A fi rob al lui Dumnezeu în­seam­nă a recunoaşte că El a creat lumea, că El îi poartă de grijă şi că fără de El nu se poate împlini nimic bun, autentic şi adânc. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a lupta împotriva ispitei celei mari din toate timpurile, aceea de a-ţi cârmui viaţa în mod autonom, fără Dumne­zeu. A fi rob al lui Dumnezeu în­seamnă a înţelege că lumea nu începe şi nu se termină cu noi, înseamnă, în cele din urmă, a înţelege cuvântul Dom­nului Hris­tos: „Fără Mine nu pu­teţi face nimic“ 12.

Puterea de a fi rob al lui Dum­nezeu, adică de a fi liber cu ade­vă­rat, izvorăşte din taina Învierii lui Hristos, garanţia propriei noas­tre învieri şi libertăţi: „Hristos a înviat din morţi fiind începătură (a învierii) celor adormiţi“ 13. Este vorba de învie­rea cea de obşte, dar şi de învie­rea sufletului din moartea păca­tu­lui, a necredinţei, a falselor cre­­dinţe. „Adevărata libertate este una singură – învierea în Dum­­nezeu“ şi cunoaşterea „harului învierii“, mărturisea un du­hovnic al vremurilor noastre14. „Dumnezeiasca Scriptură, a spus mai înainte Sfântul Simeon Noul Teolog, ne îndeamnă să spunem adevărul: şi anume că în fiecare din noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos (...), că Însuşi Stăpânul Hristos învie în noi“ 15. Iar cel în care este prezent Hristos, Cel mort şi înviat, este un om al libertăţii, singurul liber cu adevărat.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

În ambianţa plină de lumină şi de pace a Sfintelor Paşti, se cuvine a-I mulţumi lui Dumnezeu pen­tru tot darul acestor zile frumoase şi pentru toată binecuvân­tarea pe care o revarsă neîncetat asupra noastră. Mulţumirea a­du­să lui Dumnezeu se arată în rugăciune, în puterea de a ierta şi a iubi, în nădejdea primirii da­rului smereniei, fără de care adevărata libertate nu există.

Recunoştinţa noastră se în­dreaptă, de asemenea, către toţi măr­turisitorii credinţei din vea­cul trecut, oameni sfinţi care au dobândit darul libertăţii lăuntrice chiar în celulele închisorilor nemiloase. Icoana mărturisirii lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră. A­ceastă cinstire se arată mai ales în strădania de a înţelege duhul vieţii lor şi de a-l înrădăcina în fiinţa noastră. Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la a­dresa credinţei, primejdiile şi în­cercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare.

Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Bi­serica de acasă“, cum numea Sfân­tul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenţii şi parteneriate, care de care mai periculoase pentru vieţuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să spri­ji­niţi acţiunile bisericeşti sau ci­vi­ce care îşi propun să apere va­lo­rile fundamentale ale familiei.

În vremuri tulburi, precum cele de astăzi, încercări şi pericole vin, uneori, şi din interiorul Bi­sericii. Pe de o parte, nu toţi credincioşii păstrează întru totul calea dreptei credinţe. Supersti­ţiile, relativismul doctrinar, că­să­toriile cu cei de alte credinţe, lipsa vieţii liturgice sau săvârşi­rea de păcate grele şi lipsa pocă­inţei aduc mari prejudicii vieţii bisericeşti. Starea de veghe nu trebuie să lipsească pentru în­drep­tarea unor astfel de situaţii.

Asistăm, pe de altă parte, la anumite manifestări schismatice care tulbură rânduiala şi pacea întru Adevăr din Biserică. Din râvnă lipsită de înţelepciune 16, unii clerici sau monahi, urmaţi de ucenicii lor, aduc un mare rău dreptei credinţe pe care pretind că o apără. Pe motive neîntemeiate, acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta şi îndeamnă la ruperea comuniunii cu parohiile şi mănăstirile care rămân, cu statornicie, în legătură cu episcopii lor, cu Sfintele Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale, cu întreaga Ortodoxie. Aceste situa­ţii nu sunt noi în istoria Bisericii. Vorbind despre astfel de tulburări, Sfântul Grigorie Teologul îi numeşte pe cei care le provoacă şi le întreţin „mult-prea-iubitori de Dumnezeu şi mult-prea-iubitori de Hristos“ 17, un fel de „ultra-ortodocşi“, care i-au fost cei mai mari potrivnici în lupta sa pentru apărarea credinţei ortodoxe. Cu durere, cu dragoste pă­rintească şi cu nădejde, mă adre­sez acestor persoane care tulbură viaţa Bisericii, îndemnându-i prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să dorim pacea pe care acela (vrăjmaşul) o urăşte. Să încetăm a mai cântări şi a mai pune în cumpănă cuvintele dogmei. Să încetăm a mai vrea să fim învăţători ai învăţătorilor, să urâm a ne mai lupta în cuvinte, spre pierzania celor ce ascultă. Să credem aşa cum Părinţii ne-au predat. Nu suntem mai înţelepţi decât Părinţii, nu suntem mai exacţi decât învăţătorii noştri, nu suntem noi păstori ai păstorilor, ci oi“18.

În duhul celor spuse de Sfân­tul Ioan Gură de Aur, rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască nouă şi lumii întregi pacea Sa cea sfântă pe care a împărtăşit-o uce­nicilor în ziua Învierii Sale. Pa­cea şi bucuria Învierii să pă­trundă în fiecare casă, în fiecare familie şi în inima tuturor! Şi astfel, întăriţi întru taina biruin­ţei lui Hristos asupra iadului, a pă­catului, a necredinţei şi a dez­binării, să rămâ­nem uniţi în Bi­serica Lui cea Sfân­tă şi să rostim cu toţii:

Hristos a înviat!

Al vostru frate şi părinte întru Hristos,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

1 Ioan 3, 16.

2 Faptele Apostolilor 26, 18.

3 Luca 4, 18.

4 Ioan 8, 31-32.

5 Ioan 8, 36.

6 Evrei 2, 14-15.

7 2 Corinteni 3, 17.

8 Galateni 5, 13.

9 Honoré de Balzac.

10 2 Petru 2, 19.

11 Nota 81, în Filocalia, vol. 11, traducere, in­tro­ducere şi note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Edi­tura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 84.

12 Ioan 15, 5.

13 1 Corinteni 15, 20.

14 Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de ierom. Rafail (Noica), ediţia a II-a revizuită, Editura Accent Print, Su­cea­va, 2013, p. 116.

15 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 13 – Învierea tainică cu Hris­tos, traducere şi studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 174.

16 Cf. Romani 10, 2.

17 „Discours 6, 3“, în Sources chrétiennes, vol. 405, Les Editions du Cerf, Paris, 1995, pp. 128-129.

18 PG 64, 38.