Naşterea Domnului – Întrupare şi smerenie

Prorocii Vechiului Testament au profeţit că la plinirea vremii (Galateni 4, 4) va veni Mesia, Răscumpărătorul cel mult aşteptat, ca să scape omenirea de păcatul strămoşesc săvârşit prin neascultare de Adam. În articolul 3 din Simbolul Credinţei mărturisim adevărul că Domnul Iisus Hristos, „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din cer şi S-a întrupat”. Acest adevăr a fost mărturisit mai pe larg de Sfântul Ioan Gură de Aur prin cuvintele: „Cel născut din Tatăl mai presus de minte şi de cuvânt, pentru mine Se naşte din Fecioară, tot mai presus de minte şi de cuvânt. Atunci S-a născut din Tatăl după fire mai presus de veci, după cum ştie Cel ce L-a născut. Astăzi Se naşte iarăşi mai presus de fire, după cum ştie harul Duhului cel Sfânt. Naşterea Lui de sus adevărată este, iar naşterea de jos, fără de minciună. Cu adevărat din Dumnezeu, Dumnezeu S-a născut şi cu adevărat Acelaşi, din Fecioară, om S-a născut” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 2006, p. 25).

Domnul nostru Iisus Hristos a luat trup omenesc din marea filantropie a lui Dumnezeu-Tatăl ca să ne miluiască pe noi, deoarece ne-a văzut aruncaţi jos la pământ, pierduţi, osândiţi la moarte. În Sfânta Evanghelie se spune că „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). El aduce lumii posibilitatea mântuirii.

Fericitul Augustin zice că, dacă omul n-ar fi căzut, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, nu S-ar fi întrupat. Însă, din iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14). Întruparea sau sălăşluirea printre noi este un dar de nespus, o taină ce nu poate fi grăită în cuvinte: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului. Veşnic în sânul Tatălui, Fiul S-a întrupat în sânul Fecioarei Maria. Acela este un mister mai adânc şi mai înalt decât naşterea noastră duhovnicească. Este prin excelenţă taina credinţei” (Idem, Oradea, 2002, p. 153).

În ieslea din staulul-peşteră din marginea Betleemului S-a născut Pruncul Iisus din Fecioara Maria, care fusese adumbrită de la Duhul Sfânt. Ea devine Născătoare de Dumnezeu, dar rămâne şi pururea Fecioară. Se naşte întrebarea: pentru ce S-a născut din Fecioară şi de ce s-a păzit nevătămată fecioria? La aceasta ne răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Pentru că altădată diavolul a înşelat pe Eva pe când era fecioară; de aceea, fiind fecioară Maria, Gavriil i-a binevestit. Înşelată fiind Eva, a născut cuvânt pricinuitor de moarte, iar Maria, binevestită fiind, a născut pe Cuvântul în trup, de viaţă veşnică pricinuitor nouă” (Idem, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos..., p. 31).

Sfântul Ioan Hrisostom spune că, dintre dogmele Bisericii, întruparea „nu este mai puţin importantă sau, mai pe scurt, ea este principală; pentru că întruparea este originea şi începutul mântuirii noastre, pentru că prin ea s-a făcut totul, căci totul s-a împlinit. Ea (întruparea) a distrus moartea, a ridicat păcatul, ea a anulat blestemul, ne-a adus o mulţime de haruri... a fost pentru noi rădăcina şi izvorul tuturor bunurilor” (Idem, Oradea, 2005, p. 152).

Iubiţi credincioşi,

Prin întrupare, Iisus Hristos S-a dezbrăcat de slava Sa dumnezeiască şi, „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor..., S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 7-8). Din smerenie, Iisus Hristos Se naşte într-o peşteră sărăcăcioasă din marginea Betleemului, unde sătenii îşi închideau vitele. „Sublimul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, apropiindu-se de ceea ce este smerit şi de jos, îl ridică, fără a-şi întuneca cu nimic propria slavă; şi iată ce s-a făcut în persoana lui Iisus Hristos. În sfârşit, El nu şi-a micşorat cu nimic natura printr-o coborâre aşa de mare, de adâncă, şi ne-a ridicat la o slavă nespusă pe noi care eram rămaşi în întuneric şi în dispreţ; aşa ca un rege care vorbeşte cu iubire şi cu bunătate unui sărac şi cerşetor, care nu se necinsteşte, nu face nimic rău, şi-l face pe acest cerşetor strălucit, îl acoperă cu slavă înaintea lumii întregi” (Ibidem, omilia XI, 1, p. 55).

Iisus Hristos este pentru fiecare creştin model de smerenie. Evidenţiind aceasta, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Toate faptele Domnului ne învaţă smerenia. Când era Prunc, era în peşteră; şi nu în pat, ci în iesle; în casa unui teslar şi a unei sărmane mame, supunându-Se mamei Lui şi logodnicului ei; a fost învăţat şi a auzit lucruri pe care nu avea nevoie să le înveţe şi să le audă; punea întrebări şi prin întrebările puse minuna pe toţi cu înţelepciunea Lui. S-a supus lui Ioan şi Stăpânul a primit de la rob botezul. Nu S-a împotrivit nici unuia din duşmanii Săi şi nici nu S-a folosit de nespusa putere pe care o avea, ci se supunea lor ca unora care ar fi fost mai puternici decât El, îngăduind puterii acesteia trecătoare să-şi arate toată tăria ei. A stat înaintea arhiereilor cum stă un acuzat, a fost dus înaintea guvernatorului şi a îndurat judecata şi, cu toate că putea să vădească pe hulitori, suferea în tăcere hulele; a fost scuipat de slugi şi de cei mai josnici robi; a fost dat morţii, ba chiar la moartea cea mai ruşinoasă printre oameni. Astfel, Domnul nostru a străbătut de la naştere până la sfârşitul Său pe toate cele omeneşti. Iar după o atât de mare smerenie, Îşi arată în urmă slava Sa, slăvind împreună cu El pe cei care au trăit împreună cu El fără de slavă.... Să-ţi fie, dar, deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina, şi mersul şi statul, şi hrana şi aşternutul, şi casa şi toate lucrurile din casă” (Idem, Omilii şi cuvântări, Bucureşti, 1986, pp. 549-550).

Smerenia arătată prin întruparea Fiului lui Dumnezeu l-a determinat pe Sfântul Ioan Gură de Aur să afirme: „Cu toate că El a venit şi S-a arătat sub o formă mică şi de jos, totodată, în această smerenie şi sub forma unui slujitor, creatura L-a cunoscut ca pe Domnul ei. Cum? Steaua din înal­tul cerului i-a chemat pe magi să vină să i se închine; o ceată de îngeri, răspândiţi peste tot, Îl slujeau ca pe Stăpânul lor şi Îi cântau imne spre lauda Lui; de altă parte s-au întâlnit mulţi care s-au unit şi au vestit Întruparea Lui; îngerii L-au vestit păstorilor; păstorii, locuitorilor oraşului; Gavriil, Mariei şi Elisabetei, Anei şi lui Simeon, ce erau în templu” (Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XII, 2..., p. 59). [...]

Iubiţi credincioşi,

În această zi de praznic să luăm aminte la îndemnul Domnului Hristos, Care spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Toţi avem nevoie de linişte lăuntrică, de odihnă sufletească, pe care le putem dobândi dacă vom fi smeriţi, după modelul lui Iisus şi al sfinţilor, pe care i-a numit prietenii Săi. Se cuvine ca în această zi de sărbătoare să fim cu luare aminte la un îndemn al Sfântului Apostol Pavel, care scria filistenilor: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă de­şartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât pe el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia” (Filipeni 2, 3-4). Virtutea smereniei este temelia vieţii creştine. Sfântul Apostol Petru spunea că „Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri şi celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

Fecioara Maria a înţeles că smerenia este temelia înţelepciunii, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „De-ai fi clădit de la începutul vieţii tale mii de fapte bune, milostenie, post, rugăciune, tot felul de virtuţi, dar dacă n-ai pus mai înainte temelie smerenia, ai clădit totul în zadar, de pomană, şi se va nărui iute clădirea, ca şi aceea zidită pe nisip. Nu este nici o faptă bună de-a noastră care să nu aibă nevoie de smerenie! Nu este nici una care să poată sta fără ea. De mi-ai vorbi de cuminţenie, de feciorie, de dispreţul averilor, de orice, toate virtuţile sunt necurate, blestemate, urâte când le lipseşte smerenia. Pretutindeni, dar, să ne însoţească smerenia: în cuvinte, în fapte, în gânduri; cu ea să clădim faptele noastre bune” (protos. Teodosie Paraschiv, îMaxime şi cugetări patristiceÎ, vol. 1, Iaşi, 2014, pp. 215-216).

Un părinte duhovnicesc din vremea noastră spunea că există două feluri de mândrie şi două feluri de smerenie. Prima mândrie este atunci când cineva îşi dispreţuieşte semenul, pe aproapele, „socotindu-l ca fiind om de nimic, iar pe sine ca fiind mai presus decât el” (arhimandrit Sofian Boghiu, îSmerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxeÎ, Bucureşti, 2001, pp. 21-25). Dacă acest păcat al mândriei persistă, urmează cel de-al doilea fel, prin care omul, mândrindu-se, îşi atribuie sieşi, priceperii, iscusinţei şi inteligenţei sale toate realizările, împlinirile, înfăptuirile. Cugetând în acest fel, omul mândru se împotriveşte lui Dumnezeu, Care a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

De asemenea, există şi două smerenii. Prima smerenie constă în a considera omul pe aproapele său „mai înţelept decât sine şi întrecându-l pe el în toate; a se socoti pe sine mai prejos decât toţi” (Ibidem, p. 25). Este greu lucrul acesta, ca să se smerească într-atât încât să renunţe la orgoliul personal, la mândria simţită, la laudele pe care le aude de la semeni. Această smerenie este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Însă, dacă omul biruieşte aceste ispite lăuntrice şi nu se lasă cuprins de gândurile slavei deşarte, ajunge la a doua smerenie. Aceasta constă în a pune omul pe seama lui Dumnezeu toate realizările, împlinirile etc. (Ibidem) Smerenia aceasta este desăvârşită şi au avut-o sfinţii. Ea se naşte în suflet din lucrarea sau din împlinirea poruncilor dumnezeieşti (Ibidem). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea ascultătorilor săi: „Căci după cum smerenia biruieşte prin marea sa putere de înălţare chiar cel mai greu păcat şi devine prima care ajunge să se înalţe la Dumnezeu, tot astfel şi mândria, prin marea sa greutate şi nemăsurare, capătă putere şi se înstăpâneşte asupra uşurătăţii dreptăţii, trăgând-o lesne în jos” (protosinghel Teodosie Paraschiv, op. cit., p. 817). Sfinţii Părinţi vorbesc despre smerita cugetare, care-l face pe creştin admirat şi preţuit (Ibidem, p. 822).

Cu prilejul sărbătorilor Naşterii, Tăierii Împrejur şi Botezului Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vă doresc tuturor multă sănătate şi bucurii duhovniceşti, iar în anul care vine, când vom aniversa centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, să aveţi parte de linişte, odihnă sufletească, împliniri şi mult ajutor de la Bunul Dumnezeu.

Să trăţi cu toţii întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste al dumneavoastră părinte duhovnicesc

† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei