Pruncul Iisus, icoana educaţiei tânărului în familia creştină

Pruncul Iisus Hristos „creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40).

Iubiţi fii duhovniceşti,

Praznicul Crăciunului ne pu­ne înainte icoana Naşterii Domnului Hristos în peştera să­răcă­cioasă din Betleemul Iudeii, avându-L în centru pe Pruncul-Mântuitor, alături de Maica Fecioara Maria, Dreptul Iosif, îngerii care lăudau Naşterea cea mai presus de fire şi dobitoacele care-L încălzeau pe Iisus - Pruncul Divin. Dar acest praznic îm­pă­rătesc este reprezentat în Evan­ghelie şi în iconografia Bi­sericii noastre şi în alt mod. De pildă, Îl vedem pe Mântuitorul născut din Fecioară înconjurat de păstorii din Betleem, care, „gră­bin­du-se, au venit şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle” (Luca 2, 16). Dar Îl mai vedem pe Pruncul Iisus şi pe Maica Sa, împreună cu magii de la Răsărit, care au venit în Ieru­salim călăuziţi de o stea şi, ajunşi în cetatea Betleemului şi văzând că steaua călăuzitoare a stat deasupra unde era Pruncul, au intrat în casă şi „căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vis­tieriile lor, I-au adus Lui da­ruri: aur, tămâie şi smirnă” (Ma­tei 2, 11).

Praznicul Naşterii Domnului continuă în relatarea Sfintelor Evanghelii şi Îl vedem pe Pruncul Iisus, alături de Fecioara Ma­ria şi Dreptul Iosif, fugind în Egipt, dar cu auzul duhovnicesc înţelegem şi glasul tânguitor care a răsunat la Naşterea Mântuito­rului, atunci când pruncii nevi­novaţi au fost tăiaţi din porunca necredinciosului rege Irod şi când profeţia lui Ieremia s-a împlinit: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plân­ge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” (Ieremia 31, 15 şi Matei 2, 18).

Praznicul Crăciunului se în­che­ie odată cu pomenirea pruncilor ucişi din porunca lui Irod. În 29 decembrie, sinaxarul Bisericii noastre îi cinsteşte pe aceşti primi martiri, prunci care şi-au vărsat sângele pentru ca Pruncul Iisus „să crească şi să ne mântu­iască”. Odovania prazni­cului Naş­terii Domnului din 31 decembrie nu face altceva decât să ne deschidă poarta sufletului şi a minţii, spre a trăi şi înţelege un alt praznic împărătesc - Tăie­rea-împrejur cea după trup a Domnului. La opt zile după naş­tere, Pruncul Iisus a fost adus la Templu, a primit tăierea-împrejur, conform rânduielii Vechiului Testament, şi a primit numele profeţit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece (cf. Luca 2, 11).

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Evanghelia care se citeşte la praznicul Tăierii-împrejur a Dom­nului ne relatează şi despre Tânărul Iisus, Care, la vârsta de numai 12 ani, vine la Ierusalim împreună cu părinţii Lui la sărbătoarea Paştilor. Faptul că evangheliştii trec sub tăcere ti­nereţea lui Iisus arată că aceasta a fost o perioadă de adâncă me­ditaţie asupra misiunii şi desti­nului Său mesianic, o vreme de intensă pregătire spirituală pentru drumul Jertfei. Totuşi, Evan­ghelistul Luca ne relatează pe larg episodul în care Domnul Iisus, la 12 ani, este prezent la Ierusalim. Acest moment din tinereţea Mântuitorului, prezentat de Evanghelistul Luca, face trecerea spre un alt praznic îm­părătesc - Botezul Domnului. Evan­­gheliştii sinoptici au insistat mai mult pe evenimentele şi momentele principale, care s-au succedat începând cu Botezul lui Iisus şi culminând cu Jertfa şi Învierea Sa din morţi.

Cuvintele celei mai cronologice şi sistematice Evanghelii, cea după Luca, sunt îndemnătoare la meditaţie profundă: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40). Într-adevăr, Mântuitorul - Pruncul Divin - Co­pilul Iisus este modelul suprem pentru toţi pruncii, copiii şi ti­ne­rii care au fost botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi sunt che­maţi la conlucrarea şi coope­ra­­rea cu harul Preasfântului Duh, căci Harul Divin primit la botez ne întăreşte cu duhul, ne umple de înţelepciune şi, dacă ne aflăm în ascultare de Dumnezeu, harul Lui poate fi asupra noastră toată viaţa. Părinţii trupeşti şi părinţii sufleteşti trebuie să vegheze asu­pra creşterii copiilor sau a finilor lor şi sunt în acelaşi timp responsabili dacă aceştia rămân sau nu în comuniune cu harul Duhului Sfânt, sunt responsabili dacă prun­cii se întăresc sau nu cu du­hul şi dacă harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu rămân asupra lor. Depinde de familia trupească şi duhovnicească creşterea frumoa­să şi articulată a pruncilor, a copiilor noştri. În primul rând, familia este responsabilă de tot ceea ce înseamnă transfigurarea spirituală şi cultivarea sfintelor virtuţi în sufletul maleabil şi fertil al copiilor noştri.

Mântuitorul - tânăr la 12 ani - S-a dus împreună cu Fecioara Maria şi Dreptul Iosif la Ierusa­lim de sărbătoarea Paştilor. Dar, sfârşindu-se zilele praznicului, Copilul Iisus a rămas în Ierusa­lim şi părinţii lui nu au ştiut. L-au căutat printre călători şi nu L-au găsit, dar întorcându-se în cetatea sfântă, „după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultân­du-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 46-47).

Maica Domnului şi Dreptul Iosif, văzându-L pe Tânărul Iisus în templu, au rămas foarte ui­miţi, „iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor” (Luca 2, 48-50). Vedem din refe­ratul acestei Evanghelii grija deo­sebită a părinţilor faţă de Co­pi­lul-tânărul Iisus. „Cale de o zi, L-au căutat printre rude şi printre cunoscuţi” (Luca 2, 44), dar, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim şi au continuat dispe­raţi să-L caute. Înţelegem şi noi că părinţii creştini dreptmăritori sunt datori să-şi caute copiii şi să-i recupereze atât fizic, cât şi din punct de vedere spiritual. Părinţii ar trebui să lase totul, să se întoarcă din drumul vieţii, să-şi caute şi să-şi recupereze copiii, deoarece comoara cea mai mare pentru o familie conştientă şi credincioasă sunt copiii. Astăzi părinţii pleacă pentru un trai mai bun în alte ţări, îşi abandonează copiii, iar aceştia cresc într-o frustrare şi mâhnire profundă, pentru că li se repetă enervant că tata şi mama au plecat de lângă ei ca să le asigure un viitor mai bun. Asistăm astfel la o înşelare reciprocă, părinţii îşi înşală copiii şi invers, pentru ca la sfârşit să asistăm de cele mai multe ori la destrămarea familiei şi înstrăi­narea părinţilor de copii. Maria şi Iosif au plecat după Copilul Iisus şi nu au avut odihnă şi linişte sufletească până ce nu L-au găsit, şi chiar dacă a fost în templu, Maica Domnului cu dragoste şi bunătate L-a dojenit pe Tânărul Iisus, zicându-I: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa?” (Luca 2, 48). Acum copiii şi tinerii noştri pleacă de acasă şi de cele mai multe ori nu se duc la biserică sau la mănăstire, iar părinţii din aceste vremuri complicate, con­fruntaţi direct cu fenomenul secu­larizării, nu iau atitudine, ci se complac în această situaţie, pentru că dragostea autentică, sinceră şi jertfelnică din familiile creştinilor noştri s-a răcit atât de mult, încât ne-am obişnuit să spunem la fiecare pas: acestea sunt vremurile sau drepturile omului şi, implicit, drepturile co­pilului trebuie respectate. Părin­ţii alocă foarte puţin timp pentru copiii lor, nu mai avem timp pentru rugăciune, pentru a vorbi cu Dumnezeu şi nu mai vorbim unii cu alţii nici în familie, relaţiile între oameni sunt mai mult în mediul virtual şi, din păcate, nici părinţii nu se mai îngrijesc de educaţia religioasă şi formarea spirituală a copiilor lor, pentru că au multe de făcut şi nu le pot împlini pe toate. Dar responsabilitatea de părinte este foarte mare şi toate problemele lumeşti şi grijile cotidiene pălesc când este vorba de a-ţi face datoria de tată sau de mamă aşa cum se cuvine. Întotdeauna, copiii au nevoie atât de afecţiunea mamei, cât şi de afecţiunea tatălui. Nu este suf­i­cientă doar afecţiunea unui pă­rinte. Copiii care cresc fără unul din părinţi au probleme de comunicare, de comportament, de adre­sare şi raportare la ceilalţi, în tot restul vieţii. După cum, la început, prin familie a intrat păcatul neascultării de Dumne­zeu în lume, întrucât Adam şi Eva formau prima familie uma­nă, tot aşa acum Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Noul Adam, vine în lume într-o familie, ca să vindece lumea de păcatul neas­cul­tării de Dumnezeu şi de moar­t­ea despărţirii de El. Într-adevăr, astăzi familia creştină tradiţio­nală este din ce în ce mai ame­ninţată, deoarece trăieşte într-o lume secularizată şi confuză din punct de vedere spiritual şi este confruntată adesea cu sărăcia, nesiguranţa zilei de mâine, şo­majul, migraţia, instabilitatea şi dezorientarea.

Fiecare copil trebuie străjuit, ocrotit; el nu trebuie lăsat pradă frigului şi foamei, neştiinţei şi nesiguranţei, violenţei şi morţii. Într-o vreme în care unii părinţi îşi abandonează copiii, iar unii copii îşi uită părinţii, lumina Evan­gheliei lui Hristos ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă acolo unde familia este unită şi luptă împreună împotriva relelor şi primejdiilor din viaţa ei, pentru a păstra şi cultiva darul sfânt al vieţii pă­mânteşti oferite de Dumnezeu, spre a se pregăti în această viaţă pentru dobândirea vieţii veşnice cereşti.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La acest praznic ne rugăm Domnului să ocrotească familia şi să înmulţească iubirea dintre soţi şi soţii, iubirea copiilor faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii, ca toţi să simtă că Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este o binecuvântare pentru întreg neamul omenesc şi că în familia credincioasă se pregăteşte mântuirea omului. De aceea, familia a fost numită biserica de acasă.
Deşi Tânărul Iisus se afla în templu împreună cu învăţătorii pe care îi asculta şi întreba, aceş­tia minunându-se de răspun­surile date de El, totuşi, Copilul Iisus a făcut ascultare, S-a sme­rit din nou, „şi a coborât cu ei… şi le era supus”, iar El „sporea cu înţe­lepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 51-52). Îndemnăm as­tăzi, la praznicul Crăciunului, pe toţi copiii şi tinerii să reflecteze la atitudinea pe care a avut-o Tânărul Iisus faţă de mama Lui şi faţă de ocrotitorul Său, Dreptul Iosif. Copilul Iisus a lăsat templul şi pe cei cu care vorbea şi după cuvântul mamei s-a îna­poiat în cetatea Nazaret „şi le era supus”. Ascultarea şi dragostea copiilor faţă de părinţi sunt sfinte, iar Domnul ne-a arătat că şi în privinţa aceasta este mo­delul suprem de ascultare, sme­renie şi dragoste pentru copiii şi tinerii noştri, El Însuşi ascul­tându-şi părinţii chiar dacă este Învăţătorul Lumii şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu ade­vărat.
Aşadar, putem spune cu certitudine că Pruncul Iisus Hristos este o icoană luminoasă a edu­caţiei tânărului în familia creş­tină dreptmăritoare, iar sfaturile către copii şi părinţi ale Sfântului Apostol Pavel rămân valabile şi actuale chiar şi în aceste vremuri în care „Evanghelia nu lucrează” din cauza dragostei care s-a răcit şi a puţinei noastre credinţe. Apos­tolul Neamurilor ne spune: „Copii, ascultaţi pe pă­rinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», care este porunca cea dintâi cu fă­găduinţa: «Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ». Şi voi, părin­ţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4).

Vă dorim sărbători binecuvântate cu folos duhovnicesc şi vreme de pocăinţă spre în­mul­ţirea dra­gos­tei în familia şi ţara noastră şi în toată lumea creş­tină. Amin!

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† Lucian
Episcopul Caransebeşului