Să ne străduim a trăi în lumina credinţei şi a învăţăturii creştine

† P I M E N,

DIN MILOSTIVIREA

LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.

Dreptmăritori creştini,

Astăzi, în peştera din Betleem, Preasfânta Fecioară Maria naşte cu trup pe Cel născut din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de toţi vecii.

Această Sfântă Taină a mântuirii noastre se descoperă într-un cadru de o măreţie dumnezeiască, dar în acelaşi timp, şi într-un chip smerit; Fiul lui Dumnezeu întrupat Se naşte în cel mai sărăcăcios locaş, într-o peşteră care servea ca adăpost pentru animale, unde este culcat în ieslea animalelor. Măreţia tabloului Naşterii Domnului este dată de bolta cerului luminată în miezul nopţii de „slava Domnului“ (Luca 2, 9), de „mulţime de oaste cerească lăudând şi zicând: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 13-14). Păstorii uimiţi şi înfricoşaţi de cele văzute, îmbărbătaţi de îngerul Domnului, au mers la peşteră, au intrat şi au văzut pe Prunc culcat în iesle şi vegheat de Maria şi de Iosif. Închinându-se Pruncului, au mers şi au vestit cuvântul grăit lor de înger despre acest „Copil“ (Luca 2, 15-17), Hristos Domnul, Mântuitorul lumii.

Fiinţele necuvântătoare aflate în peşteră au slujit şi ele pe Cel culcat în iesle, suflând cu nările lor căldura trebuitoare unui prunc născut într-o peşteră plină de frig. Această slujire a animalelor este menţionată în colindele de Crăciun cântate de copii şi şcolari la ferestrele caselor bunilor noştri creştini.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu S-a pogorât pe pământ ca să înalţe pe om la cer, pe „omul creat de El după chipul şi asemănarea Sa“ (Geneza 1, 27), „pe omul căzut din această vrednicie prin păcatul neascultării, mâncând din fructul oprit“ (Geneza 2, 3, 6). Ca urmare a acestui păcat, omul s-a îndepărtat şi „s-a ascuns“ de Dumnezeu (Geneza 3, 10), s-a ascuns de Făcătorul lui, de Creatorul cerului şi al pământului, de Cel de Care omul nu se poate ascunde, după cum scrie Psalmistul David: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalm 1, 38, 7-10). Fiul lui Dumnezeu, prin naşterea Sa cu trup, S-a apropiat de noi, oamenii, ca şi noi să ne apropiem de El. Să ne apropiem cu smerenie şi prin ascultare de poruncile Lui, urmându-I pilda Lui de smerenie şi ascultare, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel: „S-a smerit pe Sine şi ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8). S-a smerit născându-Se într-o peşteră şi S-a culcat într-o iesle. „Dumnezeu-Cuvântul, prin întruparea şi naşterea Sa, ne-a dat putere celor ce credem în numele Lui; să ne facem fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12). Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu trup ca să-L putem vedea nu numai ca om, ci şi ca Dumnezeu, aşa după cum ne-a spus Mântuitorul pe Muntele Fericirilor: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Curăţia inimii ne-o dă Duhul Sfânt atunci când Îl cheamă, în rugăciunile noastre, ca „să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de toată întinăciunea“. Dumnezeu sălăşluieşte în noi atunci când ne împărtăşim, după pregătirea cuvenită, cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la chemarea liturgică: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă“.

 Dreptmăritori creştini,

„Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos“ (Romani 10, 17). Luând aminte la acest adevăr mântuitor, înaintaşii noştri, cârmuitori de ţară, părinţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoşeşti, urmând pilda sfinţilor dascăli şi ierarhi ai Bisericii creştine, una şi nedespărţită, au rânduit ca tinerii şcolari să primească odată cu cunoştinţele de cultură generală, ştiinţă, istorie şi cunoştinţe de religie, cunoştinţe care sporesc credinţa şi ajută la educaţia lor morală. „Credinţa noastră, scrie unul dintre marii noştri profesori de teologie, nu este un articol de import, ca merele de California. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are de a înstrăina sau profana după gustul timpului acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti“ 1. De aceea, intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat“ la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. Credinţa creştină a fost trăită şi mărturisită înaintea păgânilor şi de copii, cu preţul vieţii lor, începând cu primele veacuri creştine şi până astăzi, aşa cum a fost în timpul regimului comunist-ateu.

Anul acesta, presa noastră bisericească ne-a dat ca exemplu mărturisirea credinţei creştine de cei patru fii ai Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu.

Iubiţi credincioşi,

Trăirea şi mărturisirea credinţei creştine este împletită cu necazurile, cu suferinţa şi încununată cu mucenicia. Acest adevăr ne-a fost spus de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea“ (Ioan 6, 33; 15, 20). Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filipeni 1, 29); „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 14, 22). Frumuseţea învăţăturii şi trăirii creştine se oglindeşte în legile sale morale şi, nu în ultimul rând, în operele  de cultură şi artă care constituie patrimoniul naţional al poporului, al ţării. De aceea, predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi ale civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine. Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici“ ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei.

Rog pe Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate şi bucuria mântuirii în petrecerea Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului, iar Anul Nou să fie cu bună sporire în toate cele bune pentru întreg poporul nostru român.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

†  P I M E N,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

1 Prof. univ. dr. Teodor M. Popescu, Misiunea creştină a statului, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2005, p. 49.