PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA PRIMA DUMINICĂ A POSTULUI NASTERII DOMNULUI DIN ANUL 2024 Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Iubiți frați și
17 Noi, 2024
Sfinţii - prieteni ai lui Dumnezeu şi ai credincioşilor
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a devenit hramul cel mai popular al Catedralei patriarhale, deşi hramul istoric, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a fost rânduit de ctitorul ei, domnitorul Constantin Şerban Basarab, încă de la începutul zidirii bisericii, în anul 1656.
Anul acesta 2013, an omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, legătura între cele două hramuri ale Catedralei patriarhale a fost mult mai profundă şi mai evidentă; sfinţii ocrotitori ai Catedralei patriarhale fiind mari rugători şi mărturisitori ai lui Hristos, în timpuri şi locuri diferite.
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi (sau Basarabov, un sat din sudul Dunării, aproape de oraşul Ruse din Bulgaria de azi) era vlah (român) de neam şi a trăit în veacul al 13lea, în timpul Imperiului de la Târnovo (11851396), întemeiat de români şi de bulgari, sub conducerea fraţilor Petru şi Ioan Asan, români de neam1.
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost mai întâi păstor; păştea oile sau vitele sătenilor pe câmp şi se ruga, împărţind celor săraci o parte din ceea ce primea de la sătenii ale căror vite le păştea. Era atât de sensibil şi de milostiv în sufletul său, încât se spune că ani dea rândul sa pocăit şi a plâns pentru că din greşeală a călcat cu piciorul pe un pui de pasăre şi la strivit.
Vedem câtă fineţe, câtă delicateţe, cum spunea părintele Stăniloae, există în sfinţi, în oamenii care, prin post şi rugăciune, sau eliberat de violenţă, de porniri pătimaşe, de apucături egoiste şi sau împărtăşit de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, Cel milostiv, Care iubeşte pe toţi oamenii şi întreaga lume făcută de El. Mai târziu, păstorul evlavios şi milos a devenit monah întro mănăstire, iar apoi a vieţuit ca pustnic întro peşteră, lângă râul Lom, în post şi rugăciune. Mai ştim despre el că, atunci când şia simţit sfârşitul aproape, sa aşezat între două lespezi de piatră, care simbolizau sicriul, iar apoi şia dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în singurătate, neavând pe nimeni la moartea sa, decât o mulţime nevăzută de îngeri. Mai târziu, trupul său neputrezit a fost descoperit în chip minunat şi a început să fie cinstit în satul Basarabov şi în tot ţinutul acela. Tradiţia spune că unul dintre domnitorii Basarabi ai Ţării Româneşti a construit o biserică în satul Basarabov, întru cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie. Începând cu anul 1774, moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou se află în această catedrală din Bucureşti.
Prezenţa moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou în centrul oraşului Bucureşti dă mărturie în fiecare veac despre harul şi binecuvântarea pe care Dumnezeu le dăruieşte prin sfinţii Săi celor ce se roagă Lui cu credinţă. Pelerinajul şi faptele minunate petrecute la racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Făcătorul de minuni, au fost o constantă de-a lungul timpului.
Astfel, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a apărat de multe ori cetatea Bucureştilor de primejdii şi răutăţi. De pildă, în anul 1814, în vremea domnitorului Ioan Vodă Caragea (1812-1818), oraşul a fost cuprins de o puternică epidemie de ciumă. La cererea domnitorului, au fost scoase moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou în procesiune, ocolind oraşul şi făcând rugăciuni de mijlocire către sfânt, pentru izbăvirea de ciumă. Începând din acea zi, ciuma a încetat să mai facă noi victime.
În anul 1827, în vremea domnitorului Grigore Ghica al IV-lea (1822-1828), după o secetă îndelungată, foametea ameninţa oraşul şi împrejurimile. Lipsiţi de orice ajutor, oamenii au nădăjduit iarăşi în rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi în mila lui Dumnezeu. Astfel, după ce a fost scoasă în procesiune racla cu cinstitele sale moaşte şi purtată pe umeri de către preoţi prin tot oraşul, Dumnezeu a dăruit ploaie din belşug, spre folosul oamenilor şi al animalelor.
În anul 1831, oraşul Bucureşti aproape s-a pustiit din cauza epidemiei de holeră, care a ucis o mulţime de oameni, iar pe alţii i-a forţat să părăsească capitala Munteniei, aflată sub administraţie militară rusă, ca şi Moldova, în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
În ziua de 15 septembrie 1831, moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou au fost duse de călugării slujitori ai Catedralei mitropolitane pe Câmpia Filaret (Parcul Carol I de astăzi), unde generalul Pavel D. Kiseleff, preşedintele Divanului Ţării Româneşti, a organizat o mare procesiune religioasă, cu prezenţa autorităţilor militare ruse, dar şi a monahilor, preoţilor şi credincioşilor, care nu părăsiseră oraşul. Aici s-au rostit rugăciuni fierbinţi pentru încetarea molimei şi izbăvirea oraşului. Potrivit mărturiilor istorice, din ziua de 15 septembrie şi până la începutul lunii octombrie 1831, numărul morţilor, care până atunci atingea un total de 160 pe zi, a scăzut repede, stingându-se molima.
În a doua parte a secolului XX, regimul comunist ateu a încercat în mai multe rânduri mutarea reşedinţei şi a Catedralei patriarhale de pe istoricul Deal al Mitropoliei, deoarece partidul comunist ateu era deranjat de evlavia mulţimilor de credincioşi care veneau să se închine la moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, manifestare considerată de atei ca fiind o tradiţie retrogradă, care nu ţine cont de progresul socialist din societate. Astfel, în toamna anului 1989, conducerea comunistă a ţării a interzis organizarea hramului Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la Catedrala patriarhală, fixând, pentru aceeaşi dată de 27 octombrie 1989, o sesiune de lucru a Marii Adunări Naţionale, în clădirea de alături.
Supus presiunilor şi ameninţărilor, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist a transferat racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la o altă biserică, şi anume la Biserica „Sfântul Nicolae“ - Vlădica, în vecinătatea Catedralei patriarhale. Însă, la doar două luni după această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în decembrie 1989, regimul comunist ateu a căzut cu răsunet mare, iar oamenii bucuroşi cântau pe străzile Bucureştiului: „Cu noi este Dumnezeu!“. Între timp, clădirea în care comuniştii organizau altădată sesiunile Marii Adunări Naţionale a fost dată în folosinţă Bisericii şi a devenit în anul 1996 Palatul Patriarhiei, iar în anul 2007, la 27 octombrie, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, a fost înfiinţat aici Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, care, prin intermediul Radioului şi Televiziunii TRINITAS, transmite zilnic Sfânta Liturghie şi Vecernia din Catedrala patriarhală unde se află moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, spre bucuria a milioane de credincioşi ortodocşi români din ţară şi din diaspora.
Văzând lucrarea sfinţilor în viaţa oamenilor, putem spune şi noi împreună cu Psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui“ (Psalmul 67, 36).
Iubiţi credincioşi,
Binecuvântarea şi bucuria pe care ni le dăruieşte sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou sporesc şi mai mult anul acesta, 2013, prin aducerea din Grecia, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Dionisie al Mitropoliei Apostolice a Corintului a două odoare sfinte, şi anume icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, care conţine o parte din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci pe care Hristos S-a răstignit, şi o părticică din moaştele Sfintei Împărătese Elena, mama Împăratului Constantin, precum şi icoana istorică şi făcătoare de minuni a Sfântului Constantin cel Mare, în care Sfântul Împărat este reprezentat călare pe cal alb, în momentul când i s-a arătat pe cer, în lumină, semnul Sfintei Cruci, însoţit de cuvintele „În acest semn vei învinge“, în ziua de 28 octombrie 312, înaintea bătăliei de la Pons Milvius sau Podul Vulturului, lângă Roma.
Totodată, în această comuniune a sfinţilor, au fost aduse de la Mănăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti moaştele Sfântului Mare Mucenic Artemie.
Sfântul Mare Mucenic Artemie, ale cărui moaşte se află acum pe Colina Bucuriei, a fost general de armată şi prieten al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, dar şi martor la toate marile înfăptuiri ale acestuia. Sfântul Artemie a văzut pe cer semnul Crucii în ajunul luptei de la Podul Vulturului (Pons Milvius), în anul 312, şi a însoţit-o pe Sfânta Elena în pelerinajul acesteia în Ţara Sfântă (în anul 326), fiind de faţă la aflarea Lemnului Sfintei Cruci. Din încredinţarea împăratului Constanţiu (337-361), fiul lui Constantin cel Mare, Sfântul Artemie a adus la Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli Andrei, Luca şi Timotei. Apoi a fost numit guvernator al Egiptului (360), unde a luptat împotriva idolatriei. Sfântul Artemie a suferit moarte martirică în anul 362, pentru că a mustrat pe împăratul Iulian Apostatul, care se lepădase de Hristos şi prigonea pe creştini. Sfintele sale moaşte au fost binecuvântate cu darul minunat al vindecării de boli. Astăzi, fragmente din moaştele sale se află la Mănăstirea Kostamonitou, din Sfântul Munte Athos, dar şi în România, la Mănăstirea Căldăruşani.
Iubiţi pelerini,
Toţi aceşti minunaţi sfinţi aflaţi în comuniune de rugăciune în aceste zile la Catedrala patriarhală din Bucureşti au în comun sfinţenia, ca dar al Sfântului Duh, pe care l-au cultivat prin credinţă statornică şi vieţuire sfântă, precum şi dragostea pentru cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astfel, lângă moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care „luând Crucea a urmat lui Hristos“, se află depusă spre închinare icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, reprezentaţi cu Sfânta Cruce între ei, conţinând şi fragmente din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, întrucât Sfântul Împărat Constantin a descoperit Crucea, ca semn de lumină, pe cer (în anul 312), iar mama sa, Elena, a descoperit Crucea de lemn în pământ, la Ierusalim (în anul 326), chemându-ne astfel şi pe noi să urmăm lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, purtând fiecare crucea vieţii sale, cu nădejdea mântuirii, a vindecării de boli şi a eliberării din nevoi şi din necazuri.
Răspunzând chemării smerite a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care adună aici, pe Colina Bucuriei, în comuniune de rugăciune, credincioşi pelerini din toată ţara, înţelegem împreună cu toţi sfinţii că lumina Crucii uneşte cerul cu pământul în iubirea infinită şi eternă a lui Hristos pentru lume.
De aceea, pentru a putea purta crucea multor suferinţe şi încercări din vremea noastră şi a simţi ajutorul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat este necesar să ne întărim în credinţă, să sporim rugăciunea şi să săvârşim faptele bune. În acest sens, pelerinajul nostru la moaştele sfinţilor poate fi un moment de înnoire şi de îmbogăţire sufletească pentru toţi.
Pelerinajul este un eveniment spiritual pentru toţi care participă la el cu credinţă, evlavie şi dragoste de Dumnezeu şi de Biserică. Într-un loc de pelerinaj găsim nu numai ceea ce oferă locul, adică sfânta biserică, sfintele moaşte şi sfintele slujbe, ci şi ceea ce aduc cu ei pelerinii fiecare în parte şi toţi laolaltă, şi anume evlavia lor, râvna lor, răbdarea lor, cuminţenia lor, felul lor de a fi şi de a se întâlni cu Dumnezeu şi cu oameni diferiţi, unii care nu s-au cunoscut între ei niciodată până acum. Aşadar, hramul şi pelerinajul de hram pot fi un eveniment de întărire a credinţei, de împrospătare a rugăciunii, de cunoaştere a altor persoane decât cele pe care le întâlnim zilnic în parohie, în mănăstire sau în localitatea de unde venim fiecare dintre noi. Pelerinajul este călătorie fizică şi spirituală. Călătoria fizică este o deplasare, uneori obositoare şi costisitoare, dintr-un loc în altul; cea spirituală este mutare interioară a sufletului de la o stare spirituală la o altă stare spirituală. Dacă această mutare sau călătorie spirituală este un urcuş sau o elevaţie duhovnicească, atunci pelerinajul se transformă din oboseală în sărbătoare şi din cheltuială materială într-un câştig spiritual.
În acest înţeles, depinde mult de pelerini şi de cei care îi primesc dacă oboseala devine sărbătoare de suflet şi cheltuiala devine câştig duhovnicesc.
Să ne rugăm împreună Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Sfântului Mare Mucenic Artemie şi Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou să ne întărească în credinţă, în speranţă şi în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri; să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi ca să dăruiască pace şi înţelegere între persoane şi popoare, să înmulţească armonia în familie şi în societate, să dăruiască tuturor sănătate şi bucurie!
Iată de ce, în aceste zile de mare binecuvântare şi de multă bucurie, aducem mai întâi mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care El ni le dăruieşte prin sfinţii Lui, cei ce adună persoane şi popoare în iubirea milostivă a Preasfintei Treimi.
De asemenea, mulţumim Preafericitului Părinte Ieronim, Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Elade, pentru binecuvântare, iar Înaltpreasfinţitului Părinte Dionisie, Arhipăstorul Mitropoliei Apostolice de Corint, şi clericilor care-l însoţesc, pentru bunăvoinţă şi osteneală, întrucât Înaltpreasfinţia Sa a răspuns cu multă dragoste evlaviei românilor ortodocşi faţă de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, în acest an omagial închinat lor.
Mulţumim şi tuturor ierarhilor români care au fost prezenţi la primirea sfintelor icoane aduse din Grecia în data de 24 octombrie şi celor care astăzi, 27 octombrie, au săvârşit Sfânta Liturghie la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.
Vă felicităm pe toţi, iubiţi credincioşi pelerini, pentru marea evlavie şi multa răbdare pe care le-aţi arătat, şi ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească râvna şi osteneala cu darurile Sale cele duhovniceşti şi mântuitoare, cu sănătate şi fericire, pace şi bucurie, ajutor în familie şi în activitate, cu ani mulţi şi binecuvântaţi, pentru a spori în credinţă şi în iubire creştină, în sfinţenie şi fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, spre bucuria sfinţilor şi spre dobândirea mântuirii! Amin.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
1 vezi pr. prof. Mircea Păcurariu, „Sfinţi dacoromani şi români“, Iaşi, 2007, pp. 252256.
