„Şi Cuvântul trup S-a făcut”

În timpul regelui Irod, în peştera întunecată de la marginea Betleemului, în ieslea animalelor, în liniştea pământului şi în cântecul îngerilor S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Păstorilor din împrejurimi le-a fost dat să fie cei dintâi care, călăuziţi de lumina sfântă, să se înfăţişeze pentru a se închina Pruncului Iisus.

Ei au îngenuncheat în staulul sărac, inundat de lumina cea neînserată, oferind Celui Nou Născut şi primul dar, mielul nevinovat, care avea să simbolizeze de fapt întreaga jertfă a vieţii pământeşti a Domnului. Împreună cu aceşti păstori preamărim şi noi astăzi pe Cel Născut, închinând inimile noastre înaintea Lui şi cântând alături de cetele îngereşti: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Deci, Fiul Celui Preaînalt a venit în lume şi S-a născut din Preacurata Fecioară, pentru ca noi, oamenii, cei îndepărtaţi de Tatăl Ceresc, rătăciţi şi osândiţi de povara păcatului strămoşesc, să ne înnoim şi să ne întoarcem în iubirea Preasfintei Treimi. S-a născut pentru a ne elibera sufletele de lanţurile păcatelor, pentru a ne aduce pacea, dreptatea, adevărul şi viaţa. S-a născut pentru ca prin această minune Dumnezeu să ne arate încă o dată cât de minunată e mila Sa şi cât de statornică e dorinţa Sa de a ne deschide calea spre mântuire. Fără îndoială, pacea adusă de Fiul lui Dumnezeu înomenit este pentru această lume, dar nu e din lumea aceasta, ci de la Dumnezeu, cum ne spune Mântuitorul nostru: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă. Nu precum lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Tocmai pentru aceasta Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este o minune care a răscolit şi transformat lumea, istoria şi oamenii. Prin ea se bucură toţi cei care cred în Dumnezeu, care se simt pregătiţi pentru a-L primi şi a-L purta în inimi şi în suflete. Deci, prin Pruncul Nou Născut ni s-a deschis nouă şi întregii creaţii o nouă cale şi o nouă viaţă în Biserică.

Iubiţi fraţi şi surori,
Desigur, fundamentul înomenirii Fiului lui Dumnezeu este crearea omului şi mântuirea lui. În vederea realizării acestui scop lumea este adusă la existenţă pentru om ca el să stea într-un permanent dialog iubitor cu Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi de „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Dată fiind această relaţie dintre creaţie şi mântuire şi întrucât mântuirea se dobândeşte numai în Biserică, Biserica lui Dumnezeu cuprinde întreaga creaţie. Ea este, astfel, la fel de veche ca şi creaţia, cum spune Sfântul Clement Romanul: „Dacă vom face voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru, vom face parte din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească, cea creată înainte de soare şi de lună. Încă şi cărţile profeţilor şi apostolii învaţă că Biserica nu este din timpul de acum, ci de mai înainte; că era duhovnicească, ca şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar s-a arătat în zilele din urmă, ca să ne mântuiască” (Sfântul Clement Romanul, Omilia a doua la Epistola către Corinteni, XIV, 1-2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 100). Deci, Fiul lui Dumnezeu, născându-Se din Preasfânta Fecioară Maria, ne-a făcut cunoscut că El este începutul şi sfârşitul mişcării noastre spre Tatăl Ceresc. Unindu-Se cu noi prin trupul Său, El Însuşi ne conduce în Împărăţia cerurilor, ţinta la care a voit Dumnezeu dintru început să ne conducă prin mişcarea imprimată în existenţa noastră. În felul acesta, dacă Dumnezeu S-a făcut om, şi noi ne vom îndumnezei prin harul Său mântuitor. Aceasta înseamnă că, prin Întruparea Sa, Domnul Hristos pune începutul Trupului Său tainic ca loc prin care Dumnezeu mântuieşte întregul neam omenesc. Ca atare, Mântuitorul nostru Se dăruieşte pe Sine oamenilor, cuprinzându-i în Sine şi împărtăşindu-i cu Trupul şi Sângele Său.

De bună seamă că la această lucrare au participat toate Persoanele Preasfintei Treimi, ca viaţa dumnezeiască de iubire şi de intercomuniune a lui Dumnezeu să devină, în Biserică, viaţa noastră a tuturor. În virtutea acestui fapt, de la Naşterea Domnului şi până la Jertfa Crucii, firea noastră omenească n-a încetat să fie sfinţită şi îndumnezeită prin energiile dumnezeieşti necreate, ceea ce înseamnă că noi am devenit fraţi ai Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Astfel, Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos este unit cu noi, căci după cum trupul este unit cu capul, aşa şi noi suntem uniţi cu El, capul Bisericii. Pe toate acestea Sfântul Apostol Pavel le-a numit „prisosinţa harului”, arătând că mântuindu-ne „nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci am luat în acelaşi timp şi sănătate, şi înfrumuseţare, şi cinste, şi slavă, şi vrednicii care întrec şi covârşesc firea noastră omenească” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Romani X, 2, traducere de PS Teodosie Atanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Editura Chris­tiana, Bucureşti, 2005, pp. 82-83). Ca atare, Mântuitorul Iisus Hristos a făcut accesibilă comuniunea oamenilor cu Sine ca Dumnezeu, unitatea Bisericii fiind o oglindire reală a unităţii Preasfintei Treimi în lume. Şi pentru faptul că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolică, cu atât mai mult reprezintă o realitate sigură pentru fiecare dintre noi în contextul trăirii creştine astăzi. Această unitate în Duhul Sfânt este întru totul un dar de la Dumnezeu, nefiind proprietatea noastră. Pe lângă faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus-o, Se şi roagă pentru noi: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe aceştia pe care Mi i-ai dat, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21-22). Desigur, pe lângă aceste cuvinte Mântuitorul şi Dumnezeul nostru mai spune despre Biserică că „porţile iadului nu o vor birui”, de unde concluzia că Biserica este menţinută în unitate şi făgăduinţele Domnului sunt valabile până la sfârşitul veacurilor (Matei 16, 18).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Lupta Bisericii cu necredinţa şi cu ereziile nu s-a încheiat niciodată. Până azi ateismul şi ereziile nu doar că există, ci chiar atacă Biserica din toate părţile. Sursa principală a necredinţei şi a ereziilor nu sunt doar rătăcirile omeneşti, ci şi răstălmăcirile din interiorul Bisericii. Pe măsură ce aceste rătăciri se umplu de o mare energie distructivă, devine tot mai limpede că la baza lor se află orgoliul omului şi ispita diavolului. Necredinţa în atare caz se pune pe sine întotdeauna deasupra Bisericii şi a adevărului evanghelic. Este îndeajuns să ne amintim de ereticii din primele veacuri, potrivit cărora Mântuitorul Hristos nu este Dumnezeu adevărat. Împotriva acestora a fost nevoie de convocarea Sinoadelor Ecumenice, fără ca disputele să ia sfârşit. Aşa că durerile provocate de asemenea rătăciţi de la dreapta credinţă au fost atât de puternice, încât, după tradiţie, Sfântul Nicolae i-ar fi tras o palmă lui Arie, cel urgisit de Dumnezeu. Deci, erezia şi necredinţa sunt rătăciri de la adevărul mântuitor care privesc nu doar aspecte particulare ale învăţăturii de credinţă, ci atacă violent însăşi esenţa vieţii creştine. Evident, aceşti duşmani ai Bisericii au înţeles că prin negarea directă a lui Dumnezeu nu îşi vor atinge scopul, pentru aceea au recurs la alte forme de rătăcire, folosind defăimarea şi intriga. Au atras în mecanismul lor atât sisteme filosofice, cât şi autorităţile lumeşti care să le susţină răutatea şi ura împotriva celor care cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu înomenit. Prin aceasta, duşmanii Pruncului Mântuitor s-au aşezat în locul lui Dumnezeu slujind întunericului care seamănă confuzie şi decepţie. În ultima vreme a apărut convingerea că omul fără Dumnezeu este cel care determină viaţa lui, a societăţii şi a lumii. Pentru aceşti nefericiţi ai vremii fiecare om are dreptul să creadă sau să nu creadă, viaţa socială fiind modelată pe baza raţiunii persoanei umane. Aşa a început despărţirea omului de Dumnezeu şi scoaterea Creatorului din viaţa lui. Acest fel de viaţă fără Dumnezeu s-a răspândit cu repeziciune în multe laturi ale lumii. Astăzi în Europa se fac eforturi pentru impunerea dreptului omului de a-şi alege orice fel de viaţă, chiar şi cel mai păcătos posibil, opus voii lui Dumnezeu. Acest fenomen periculos este numit modernism, sistem care pune poftele omului deasupra cuvântului lui Dumnezeu şi a bunu­lui-simţ. Această tendinţă este o nouă formă de idolatrie, care elimină pe Dumnezeu din viaţa omului şi a creaţiei Sale. Pentru a birui boala lumii contemporane, care poate conduce la rezultate apocaliptice, trebuie ca noi toţi, episcopi, preoţi, monahi şi credincioşi, să ne reunim laolaltă în rugăciune pentru a apăra valorile noastre religioase aşa cum le-au apărat părinţii şi strămoşii noştri. Desigur, astăzi, predicarea Evangheliei şi apărarea dreptei credinţe se deosebesc întrucâtva de cele din trecut. Există însă unii care ascultă predicile cu interes, dar sunt şi alţii cărora cuvintele preotului le provoacă întrebări, confuzii şi dezacorduri. Alţii, pierzându-şi adevărul de credinţă, se afundă în rătăciri schismatice şi sectare, refuzând orice îndreptare şi pocăinţă. Evident, nici pe aceştia nu trebuie să-i lăsăm în întuneric, dar trebuie să fim prudenţi faţă de ei ca nu cumva să ne îmbolnăvim şi noi de osânda lor. Fireşte, mărturisirea credinţei noastre trebuie să fie fără încetare, nădăjduind că, prin voia lui Dumnezeu, cuvintele noastre îşi vor atinge scopul. Unii vor spune că nu avem nevoie de dialog pentru că necredincioşilor sau răucredincioşilor le-am spus ce am avut de spus şi ei n-au acceptat. Aşa că „scuturaţi-vă praful şi lăsaţi-i în legea lor”. Dar oare e bine să le închidem acestora orice cale de comunicare cu învăţătura Bisericii noastre, singura, una, sfântă, sobornicească şi apostolică? Nicidecum. Dacă dialogul dispare, şi noi vom avea de suferit, căci suntem chemaţi de Dumnezeu să ducem mărturisirea noastră îna­intea oamenilor şi să-i împărtăşim din lumina credinţei noastre. Chiar dacă ne mângâiem sufletul şi mintea cu cuvinte de felul „câtă dreptate avem! ce bine e la noi!”, în timp ce lumea piere în jurul nostru în necredinţă şi în întunericul rătăcirilor! Întrebarea se pune în acest caz: oare, Dumnezeu nu ne va întreba, la înfricoşata judecată, de ce nu am vorbit lumii? De ce nu ne-am luptat pentru fiecare suflet să-l aducem la mântuire? Nu ne va da oare ca exemplu pe Sfinţii Apostoli, care ar fi putut şi ei să rămână în Galileea, unde locuiau cu oameni de aceeaşi credinţă şi evla­vie cu ei? Dar Apostolii au plecat la propovăduire departe de casa lor, ieşind în întâmpinarea lumii păgâne, care arunca cu pietre în ei. Un exemplu vrednic de urmat este Sfântul Apostol Pavel, care, adresându-se atenienilor, le spunea că a văzut la ei un altar al Dumnezeului necunoscut, Cel pe Care el Îl propovăduia (Faptele Apostolilor 17, 23). Ce ar spune astăzi despre Sfântul Apostol Pavel unii dintre confraţii noştri? „Vai, cum se poate una ca asta?! Să stai de vorbă cu păgânii, ba să mai şi recunoşti că aceştia au un altar pe care se închină Aceluiaşi Dumnezeu, Căruia ne închinăm şi noi?” Nu încape îndoială însă că Biserica noastră a apărat de la început adevărul de credinţă împotriva tuturor ereziilor şi a schismelor. Chiar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Corinteni, a vorbit despre necesitatea păstrării credinţei şi unităţii creştinilor. Aşadar, şi noi păstrăm cu sfinţenie credinţa cea adevărată în Cel Care S-a făcut om pentru noi, S-a născut din Preacurata Fecioară Maria, S-a răstignit şi a înviat ca să ne mântuiască din robia morţii şi să ne ducă în Împărăţia Tatălui Ceresc.

Fie ca pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile noastre, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta, în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Cu binecuvântare şi bucurie sfântă, vă îmbrăţişez părinteşte şi vă doresc

Sărbători fericite! Şi la mulţi ani!
Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei