Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Eminescu, 130 de ani de lumină celestă

Eminescu, 130 de ani de lumină celestă

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 15 Iun, 2019

Acum 130 de ani, pe 15 iunie, în noaptea de joi spre vineri, Eminescu „a trecut al lumii hotar”, după cum însuşi definea acel teribil pas între timp şi veşnicie în poezia Mortua est.

Avea doar 39 de ani, vârstă la care mulţi dintre noi trudim cu sârg pentru a ne împlini profesional, social, familial, năzuind la faceri şi prefaceri ori visând la o existenţă plină de necurmate izbânzi şi strălucite  împliniri. El a ales ca, în floarea vârstei, să-şi croiască drum către înălţimi celeste, lăsându-ne nouă, celor din marea trecere, cântul şi versul nemuririi prin opera sa. Din prinosul de recunoştinţă pentru Eminescu şi opera sa s-au născut şi aceste rânduri închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit „din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Se împlinesc, aşadar, 130 de ani de când trupul nefericelui poet a fost coborât în lacomul pământ, pe când sufletul său s-a înălţat întru lumina cea neapropiată. Am tot gândit ce-aş mai putea spune despre omul deplin al culturii române, căci miile de lucrări, studii, articole pe care posteritatea i le-a dedicat par a fi nevolnice a cuprinde totul.  Ce să scriu despre Eminescu, decât că este în tot, în toate ce e românesc?! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea şi obida, dar şi toată măreţia, sensibilitatea şi frumuseţea sufletului românesc. Aş vrea, totuşi, să mă opresc asupra clipelor celor din urmă ale vieţii sale pământeşti.

Ultimele clipe...

Şi-a dorit Eminescu să moară atât de tânăr? Cu siguranţă, nu! Într-una dintre însemnările sale, poetul îşi prevestea 78 de ani de viaţă. Cât de multe ar fi realizat! Câte stihuri ar mai fi aşternut pe hârtie, câte gânduri şi frământări nu ar mai fi scris în presa vremii! Câte nu ar mai fi făcut Eminescu, de ar fi trăit cât îşi dorea! Domnul, se pare, a avut cu el un alt plan. L-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa.

Era 14 iunie, seara. Eminescu era internat la Sanatoriul Şuţu din Bucureşti. Posomorât, pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniştească, pentru ca să poată adormi. Ba, mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta uşii de metal prin care-l privea cine ştie cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorinţă banală. Nu avea de unde să ştie sărmanul curant că era ultima dorinţă, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu îşi începea drumul către Demiurg. Nu intrăm în polemica acuzelor şi cauzelor morţii poetului. Singur Dumnezeu le ştie pe toate şi le va judeca după nesfârşita-I milă şi înţelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiaţi nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor şi nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să-i vadă trupul ostenit de suferinţe cum rămâne în pace, pe când sufletul şi-a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălţimilor. Singură, poezia i-a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere şi deplină revelaţie. Unul dintre catrenele găsite suna aşa:

Atâta foc, atâta cer
Atâtea lucruri sfinte
Pesteântunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

„Nemuritor şi rece”

Medicii dimineaţa au constatat decesul şi au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul, pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan, căci în sicriu capul poetului era înfăşurat cu o bandă neagră, care-i acoperea şi o bucată din cândva luminoasa-i frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş a scris mai târziu unui gazetar ieşean, care-l rugase să-i dea informaţii despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „Din nefericire nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Crierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.

Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu aşezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat săvârşirea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie oficiată dimineaţă, în Biserica „Sfântul Gheorghe cel Nou”, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor şi rece”, Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat atât de tare, încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi. Apropiaţii, puţinii prieteni, dar şi cei închipuiţi, mulţi studenţi şi elevi ai Şcolii Normale de Institutori din Bucureşti, precum şi nelipsiţii curioşi au înţesat biserica şi curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Şapte coroane din partea Academiei Române şi a câtorva cotidiane străjuiau sicriul. Pe una dintre ele scria: „Din partea amicilor”.

„Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci”

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul dintre adevăraţii amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistenţa fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadenţat la uşa sufletelor celor prezenţi. Necrologul a fost rostit de către Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toţi îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit pe Calea Victoriei, către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii, să cunoaştem alte lacrimi, să desluşim resorturile cele mai adânci ale existenţei, să trăim doruri nesfârşite şi iubiri celeste. Nu găsesc cuvinte potrivite de încheiere. Las versul eminescian să o facă şi să redea o fărâmă din taina clipei:

Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.