Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Mănăstirea Baia de Aramă în haină de praznic

Mănăstirea Baia de Aramă în haină de praznic

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache Cătălin Cernătescu - 18 Iul, 2019

Unul dintre cele mai vechi şi valoroase aşezăminte monahale din Episcopia Severinului şi Strehaiei şi-a serbat săptămâna aceasta hramul. Sfânta Mare Muceniţă Marina, prăznuită miercuri, 17 iulie, a fost cinstită în chip ales la Mănăstirea Baia, unde se găseşte ca ocrotitoare. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a fost săvârşită de Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei.

Aşezată la poalele dea­lului Cornetul, lângă râul Bulba, mănăstirea cu hramul „Sfinţii Voievozi” a stat mereu în picioare în lupta cu timpul. Astăzi, în amintirea vremurilor de altădată, credincioşii vin la secularul Altar cu aceeaşi râvnă pentru a înălţa rugăciune şi pentru a-i pomeni pe cei dragi.

Despre naşterea acestui loc sfânt şi binecuvântat glăsuieşte vechea pisanie din pronaos: „Cu vrerea Tatălui şi cu îndemnarea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh au făcut această sf(ân)tă biserică dumnealui jupânul Cornea Brăiloiul Ban, dimpreună cu dumnealui jupânul Milco Băiaşul, nepot de frate, Pozanu Căpitanul, cu toată cheltuiala dumnealor şi fiind igumen Kir Vasile Arhimandrit, în zilele prealuminatului creştin domn Io Constantin Basarab voievod. Începutu-s-au a se zidi această sf(ân)tă biserică la maiu 22, leat 7202 şi au săvârşit cu toată podoaba ei la maiu, 7, 7211 (1703). Eu mână păcătoasă, pictorul bisericii Neagoe şi Partenie Ieromonah de la Tismana”.

La vremea zidirii mănăstirii, târgul Baia de Aramă îşi avea casele răsfirate pe „Valea Oraşului”, mănăstirea găsindu-se în spatele unui aniniş care se întindea pe locul actualei pieţe. După tradiţia locală, îndemnul de a ridica aici un aşezământ monahal ar fi pornit chiar de la Constantin Brâncoveanu, care, cu prilejul unui drum de la Cladova la Horezu, ar fi trecut şi pe la Baia de Aramă.

Moştenirea Băieşilor

Demararea îndrăzneţului proiect a avut la bază şi o întâmplare mai puţin fericită. S-a întâmplat ca, tocmai în această perioadă, vătaful minerilor din Baia, Milco Băiaşul, să piardă pe unul dintre feciorii săi. Cu inima zdrobită, boierul a cerut binecuvântarea de la domnul ţării pentru a ridica aici un aşezământ care să amintească peste ani de feciorul pierdut. Evlaviosul domnitor nu a pregetat şi, în numai câteva săptămâni, şi-a trimis banul, pe Cornea Brăiloiu, pentru a-l ajuta la Milo.

Scrierile timpului pomenesc de o călătorie a lui Constantin Brâncoveanu, în vara anului 1695, de la Cladova la Cerneţi şi apoi la Tismana, iar drumul cel mai scurt între Cerneţi şi Tismana, prin Topolniţa, Balta, Ponoarele şi Baia de Aramă. Aici, domnitorul a poposit la hanul lui Milco Băiaşul, iar în ziua de 11 iunie au hotărât ridicarea bisericii. Din cauza timpurilor vitrege, zidirea bisericii a început abia la 22 mai 1699 şi a fost ridicată într-un singur an (1700). Lipsa resurselor financiare a făcut ca sfinţirea bisericii să vină cu câţiva ani mai târziu, la 7 mai 1703.

În ceea ce priveşte toponimul de Baia de Aramă, trebuie ştiut că derivă din străvechea îndeletnicire a localnicilor, atestată documentar încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân, de a lucra în minele de unde se extrăgea arama. Dintr-o hotărnicie a satului Arcani (judeţul Gorj), situat la circa 25 de kilometri de Baia de Aramă, din 20 iunie 1776, aflăm că în comuna Brădiceni, aflată în zonă, era un cătun al „Băiaşilor”, dispărut mai târziu prin contopire cu Brădiceni.

Legătura cu Sfântul Munte

Istoricul şi geograful român Ion Donat crede că aici a existat o mănăstire mai veche, fiind vorba numai de o refacere a locaşului în timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Din aceeaşi sursă mai aflăm că Schitul Baia de Aramă era închinat, înainte de 1718, Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Acelaşi lucru îl afirmă şi părintele profesor Gheorghe I. Moisescu. Nu putem şti cu exactitate de când a fost închinată mănăstirea şi nici de către cine. Este foarte probabil ca acest lucru să se fi petrecut chiar de la temeluirea ei, având în vedere faptul că primul stareţ a fost cuviosul arhimandrit Vasile de la Hilandar. Aşadar, Milco Băiaşul, sârb de neam, ar fi fost autorul legitim al închinării. Dintr-un alt document, scris în anul 1724, reiese că Mănăstirea Baia de Aramă funcţiona ca aşezământ de maici, cu opt vieţuitoare. Această argumentaţie pare să fie lipsită de fundament deoarece pomelnicul cinstitului aşezământ cuprinde numai nume de egumeni, şi nici un alt document nu menţionează numele vreunei stareţe la Baia de Aramă.

Una dintre filele din istoria mănăstirii se leagă de o pricină ivită între egumenia de aici şi cea de la Mănăstirea Tismana, cu privire la stăpânirea moşiei Meriş, care a durat mai bine de 60 de ani. De asemenea, în documentele vremii, se menţionează că la Revoluţia din 1848, alături de pitarul Drăghiceanu Hârgot şi serdarul Petrache Burileanu (boieri din zonă), a participat şi egumenul Gherasim, stareţ al mănăstirii din 1832.

Moştenirea mănăstirii peste veacuri

Mănăstirea sau Schitul Baia de Aramă (apare în documentele vremii sub ambele titulaturi) a dăinuit până la „secularizarea” din 1863, atunci când, prin hotărâre domnească, a fost transformată în biserică de mir. Din această perioadă, biserica mai păstrează o catagrafie cu un preţios document statistic referitor la raportul istoriei sociale şi culturale a vechii vetre monahale. Astfel, aflăm de aici că biserica deţinea în proprietate mai multe obiecte patrimoniale, unele dintre ele de o valoare inestimabilă. Odată cu trecerea vremii, chiliile de zid care ocupau partea dinspre deal a incintei mănăstireşti s-au dărâmat (la 1894 erau încă în picioare). Stăreţia, devenită casă parohială, a dăinuit până la jumătatea secolului XX. Se mai păstrează şi azi urme din zidul înconjurător al mănăstirii, ridicat din bolovani groşi şi mortar, probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Biserica dăinuie şi astăzi, slujind nevoilor spirituale ale locuitorilor din Baia de Aramă şi nu numai. Mai precizăm că, prin lucrarea de excepţie făcută de zugravii Neagoe şi Partenie (ultimul fiind ieromonah la Tismana), zidurile bisericii păstrează şi astăzi chipurile ctitorilor săi: Milco Băiaşul, Mara, soţia sa (în 1705 sau 1706, după moartea lui Milco, s-a călugărit, luând numele de Marina), cei patru fii ai lor - Milco, Gheorghe, Nicolcea şi Semen, împreună cu familia marelui Ban Cornea Brăiloiu: soţia sa Stanca şi cei doi fii ai lor, Barbu şi Constantin, şi cu Sfântul Mucenic Constantin Brân­coveanu, domnul Ţării Româneşti din acea perioadă. În prezent, locaşul a redevenit mănăstire de maici, în urma şedinţei Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din 29 ianuarie 2008.