Comunicarea, adecvată publicului şi fidelă Bisericii

Reprezentanţii birourilor de presă din eparhiile ţării s-au întâlnit ieri, 4 martie, cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la Reşedinţa Patriarhală. La întâlnire au participat şi reprezentanţii Centrului de presă BASILICA.

În urma şedinţelor de lucru din cadrul întâlnirii reprezentanţilor birourilor de presă din eparhiile ţării, care au avut loc în zilele de 3 şi 4 martie în Capitală, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a prezentat Părintelui Patriarh Daniel faptul că toate concluziile întâlnirii vor fi concretizate într-un document ce va fi înaintat Preafericirii Sale spre evaluare şi aprobare, cu dorinţa să fie validat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru Biserică, a precizat Patriarhul României, comunicarea trebuie să fie, în acelaşi timp, şi o mărturisire. „Este nevoie de o cooperare şi de o mai multă conştientizare a misiunii credincioşilor mireni, care foarte adesea mărturisesc că fac parte din Biserică, dar stau în expectativă. Pentru Biserică, orice fel de comunicare trebuie să fie, în acelaşi timp, şi o mărturisire. Noi comunicăm mărturisind credinţa, de aceea nu avem două comunicări, una în interior şi una în afară din Biserică, în societate, în ceea ce priveşte conţinutul. Sfântul Vincenţiu de Lerin spunea: «Ori de câte ori înveţi ceva într-o formă nouă, să nu înveţi ceva nou». Ori de câte ori găseşti o formă nouă de exprimare, să nu aduci un alt conţinut decât conţinutul credinţei. Aceasta este o lucrare anevoioasă, o artă, mai ales atunci când trebuie să vorbim într-un limbaj accesibil, dar care să nu fie un reducţionism al conţinutului credinţei”.

Părintele Patriarh Daniel a vorbit şi despre responsabilitatea tuturor celor care îndrumă pe alţii pe calea mântuirii şi care trebuie să ţină cont, permanent, de trei aspecte importante. „Indiferent care este poziţia în Biserică şi locul în care aducem mărturisirea şi mărturia noastră, fiecare trebuie să facă acest efort, gândindu-se la trei întrebări permanente. În primul rând, cum comunicăm într-o lume secularizată sau în proces de secularizare fără ca să ne secularizăm noi înşine? Experienţa arată că în ultimii 20-30 de ani, multe Biserici din Occident s-au tot adaptat la mentalitatea lumii secularizate, iar efectul a fost golirea bisericilor de credincioşi şi închiderea multor facultăţi de teologie, începând cu cele protestante, pentru că s-a găsit o formă de comunicare cu lumea secularizată, însă nu s-a mai păstrat conţinutul autentic al credinţei. Este o problemă foarte importantă. Sfântul Apostol Pavel spune: «M-am făcut tuturor toate, măcar pe unii să-i câştig» (I Cor. 9, 22), nu a zis şi pe mine să mă pierd. Este o tensiune permanentă cum comunicăm cu lumea secularizată fără ca noi înşine să ne secularizăm. A doua întrebare este: ce conţinut transmitem când ne exprimăm într-o formă foarte simplă? Cum transmitem un conţinut care nu devine simplist şi rămâne consistent, atât de consistent încât acest cuvânt să se vadă că nu este nici sloganul zilei, nici aranjamentul pieţei care se vinde uşor, ci Cuvântul vieţii care luminează viaţa şi care se cultivă prin efort duhovnicesc? Conţinutul spiritual al credinţei pe care-l comunicăm într-o formă simplă trebuie să rămână, totuşi, unul consistent. A treia întrebare este: ce rol au caracterul şi cultura comunicatorului bisericesc în credibilitatea pe care o inspiră atunci când comunică? Sunt foarte importante şi necesare tehnicile şi strategiile de comunicare, doar că acestea nu pot înlocui caracterul comunicatorului, credibilitatea şi cultura lui.

Dacă nu are o cultură teologică solidă, o cultură generală vastă, comunicarea nu reuşeşte să fie deodată adecvată publicului şi fidelă Bisericii”, a explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
De asemenea, Părintele Patriarh Daniel a subliniat necesitatea îmbogăţirii comunicării mesajului Bisericii şi responsabilizării misiunii laicilor, deoarece laicatul creştin ortodox are nevoie de catehizare în lupta cu secularismul şi cu pietismul în falsele minuni şi miracole, care fac din creştinism o credinţă fără Cruce, fără asumarea suferinţei.