Cuvântul profesorului: Ceea ce faci, fă din inimă!

Zilele trecute mi-a fost dat să îl întâlnesc pe părintele Arsenie Papacioc. Unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei româneşti contemporane. Chip şi viaţă de sfânt în lumea noastră. Cu trupul firav de aspre şi îndelungate suferinţe şi nevoinţe, cu chipul bun şi blând, ca o icoană, cu o privire senină care pătrundea în adâncul sufletului şi, mai ales, cu multă dragoste. I-am reamintit numele meu, i-am oferit un dar simbolic, însă, mai presus de toate, l-am rugam să îşi aducă aminte de noi în dialogul său cu Părintele Ceresc, în rugăciune. Nu mi-a lăsat nici măcar o clipă mâna din dreapta sa binecuvântată, i-am sărutat-o şi mi-a sărutat-o...

Am vorbit despre părintele Ioanichie Bălan şi despre părintele Iustin Pârvu, prieteni ai săi de suferinţă şi de împreună-simţire românească şi ortodoxă. A lăcrimat pentru fiecare.

Mi-a strâns mâna la piept şi m-a întrebat: "Ce crezi că îţi lipseşte să fii bun?". Şi i-am răspuns: "Să nu mai fac păcate!". Iar cu înţelepciunea sa (ca dintr-o carte de proverbe, căci aşa i-au fost toate cuvintele) mi-a spus: "Să faci ceea ce faci din inimă!".

I-am spus, apoi, că îl respect şi îl admir pentru modul în care a slujit şi apără Ortodoxia românească şi Neamul românesc şi că adesea îl pomenesc pentru cuvintele sale cu putere multă, dintre care mi-au rămas aproape de suflet: "Pacea este de patru ori cât dreptatea" şi "Mântuirea nu se ia cu mâţâială, cu miorlăială, ci cu eroism".

Să ai puterea să suporţi mai mult decât pot răuvoitorii tăi să-ţi greşească

Parcă îl şi aud spunând, pe el, cel ce a suferit sistematic nedreptatea: "Părinte dragă sau frate ori soră iubită, decât să-ţi dea lumea de patru sau de cinci ori dreptate, cum că bine ai făcut că l-ai pus la punct sau că i-ai închis gura celui ce ţi-a făcut rău sau că l-ai umilit pe cel ce te-a nedreptăţit sau că ţi-ai făcut dreptate pentru suferinţele suferite, să le acoperim pe toate cu pace, cu iubire şi iertare. Ce poate fi mai frumos, mai înalt şi, în fond, ce poate constitui esenţa Ortodoxiei, a Religiei Iubirii, dacă nu dragostea, bunătatea, iertarea şi pacea? Să poţi să iubeşti pe cel ce te nedreptăţeşte până la prigoană, să ai puterea să ierţi de şaptezeci de ori câte şapte, ceea ce în limbajul duhovnicesc înseamnă mult mai mult decât în limbajul matematic - 490 -, adică să ierţi la infinit, să ai puterea să suporţi mai mult decât au răuvoitorii tăi puterea să-ţi greşească! Să te ridici, atunci când ai fost umilit şi îngenuncheat, nu lovind la rândul tău şi cu mai multă răutate, ci privind senin în ochii celui ce te-a umilit, ridicându-te aşa greu cum îţi este, dar mergând mai departe, ca şi cum nimic rău nu ţi s-ar fi întâmplat, aceasta înseamnă a le acoperi pe toate cu dragoste, cu pace şi bunătate".

Cât despre mântuire, părintele, cu darul străvederii sale, deplânge pe cei ce şi-au pierdut eroismul spiritual, spiritul de jertfelnicie duhovnicească. Pe cei ce nu mai sunt capabili să se sacrifice pentru o credinţă, o idee: mântuirea sau fericirea veşnică, liniştea casei sau a familiei, înţelegerea între semeni. Toate acestea sunt scopuri fundamentale în viaţă şi de aceea nu se dobândesc cu uşurinţă, ci prin jertfă, răbdare şi nevoinţă. Cer şi presupun sufletele de aur.

Nu mi-a spus multe cuvinte. Eu am fost cel care nu am vrut să-l obosesc. Au fost însă cuvinte pe care nu le întâlneşti în cărţi savante, ci izvorăsc dintr-o experienţă de viaţă curată şi pe care nu le auzi ieşind din gura multora. Sunt cuvinte cu putere multă. Cuvinte care chiar lucrează în adâncul sufletului omului şi îi schimbă starea sa duhovnicească. Părintele Arsenie Papacioc este asemenea sfinţilor Patericului, care te alină numai cu vederea, care te mângâie chiar şi numai cu prezenţa. Un dar al lui Dumnezeu într-o lume atât de frământată. Am avut prilejul să mai constat încă o dată că aceşti "oameni ai lui Dumnezeu" sunt o Scriptură vie, creştinismul întrupat. "Zicerile" sale, spuse cu blândeţe, par a fi alese cu măiestrie dintr-o antologie de proverbe şi cugetări duhovniceşti, fiecare dintre ele adaptate sufletului celui care caută izvorul vieţii, liniştea sufletească şi mântuirea.

Mi-a dat, apoi, şi alte sfaturi, cu lacrimi în ochii săi senini, precum albastrul cerului zidit de Dumnezeu. El, cel care a apărat credinţa cea dreaptă, ne-a cerut să nu-l lăsăm singur, ci, atât cât este în viaţă, să îi apărăm numele şi să îi împlinim sfatul cel bun, iar apoi când nu va fi, să îl însoţim, prin rugăciunile noastre. I-am răspuns că niciodată nu va fi singur, precum nici Hristos nu a fost singur, chiar şi atunci când oamenii s-au lepădat de El. Că este şi va fi neîncetat în lucrarea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu.

Pe toţi ne-a sfătuit să iubim cel mai mult pe cel care ne iubeşte cel mai tare, iar acela nu poate fi decât Dumnezeu.

La sfârşit, i-am sărutat şi mi-a sărutat mâna, rugându-mă sau mai degrabă urându-mi ca data viitoare să îi aduc nu o carte, ci un vârf de deget de rai. Mie mi l-a oferit deplin, aşa că voi încerca, măcar pe calea rugăciunii şi a împlinirii, pe cât cu putinţă omului, să respect sfatul plin de iubire a Preacuvioşiei Sale.

Sub impresia profundă a celor câteva clipe petrecute în intimitatea sufletească a părintelui Arsenie Papacioc, mi-am mai spus şi eu încă o dată, cu adâncă simţire şi convingere: "Iată duhovnicul!".