Cuvântul profesorului: Lumea, loc de exersare spirituală

Dionisie Areopagitul, scriitor creştin din perioada primară a Bisericii, vorbind despre atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora frumuseţea, considerând că Dumnezeu este Frumosul prin excelenţă sau prin fiinţă. El arăta că, între calităţile Sale, Dumnezeu are în Sine "mai înainte de tot frumosul în mod superior, frumuseţea izvorâtoare". El este "atotfrumosul şi suprafrumosul şi pururea existent şi acelaşi frumos".

Frumosul acesta divin a fost împărtăşit operei Sale, fiind "începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor". Susţinându-le şi mişcându-le pe toate prin dragostea de frumuseţe, desăvârşirea în frumos devine "capătul tuturor", "cauza iubită şi finală (căci toate se fac pentru frumos) şi exemplară, căci toate se definesc conform lui". Concluzia sa este că "nu există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtăşească de frumos şi de bine". Toate operele Sale poartă acest caracter de frumos şi calitatea de a fi frumoase.

Şi avea perfectă dreptate, căci toate celelalte numiri sau atribute ale Lui conduc spre desăvârşire sau sfinţenie şi frumuseţe absolută.

Lumea şi omul au fost create pentru a se împărtăşi de acest frumos divin, iar urcuşul ei spre desăvârşire este un progres în frumos şi în bine. Creaţia este operă a iubirii suprafiinţiale a lui Dumnezeu, de o frumuseţe inefabilă. Încă de la crearea ei, Dumnezeu, precum notează aghiograful, a văzut că toate erau "bune foarte", că purtau caracterul de desăvârşire iniţială sau prin actul creării lor.

Zidită cu o înţelepciune înaltă şi pe raţiuni puternice

Cosmosul, care în limba greacă defineşte perfect modul în care a fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârşită, dă mărturie despre atotputernicia şi atotînţelepciunea Creatorului, despre bunătatea şi frumuseţea Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui minunat album în care omul poate descoperi calităţile lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o cale prin care el Îl poate cunoaşte pe Ziditorul ei. Prin bogăţia de forme şi manifestări, prin varietatea de nuanţe şi aspecte, ea este un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creaţie mai frumoasă în posibilităţi şi potenţialităţi, mai bogată în forme, decât lumea prezentă.

Ea a fost zidită cu o înţelepciune atât de înaltă şi poartă în sine raţiuni atât de puternice încât nici măcar egoismul şi rapacitatea sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o nemilos şi spre a sa satisfacţie, nu le pot distruge.

Însuşi episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create demonstrează legătura care exista între lume şi om - regele şi preotul acesteia. Dându-le tuturor "nume potrivite", primul om a arătat că avea o cunoaştere interioară a lor, numindu-le pe fiecare în conformitate cu specificul şi particularul lor. A demonstrat că le cunoştea în acele raţiuni interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în fiinţa fiecăreia dintre ele, atunci când a adus-o la existenţă.

Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumuseţea şi dă mărturie despre Creatorul ei iubitor de frumos şi desăvârşire. Câtă bogăţie întâlnim în paleta de culori aproape infinită a naturii! Câtă frumuseţe se ascunde în atât de bogatele nuanţe ale plantelor şi câtă raţionalitate într-un fagur de miere; câtă linişte în seninul cerului şi câtă profunzime în adâncul stelelor!

Nu poate fi opera hazardului

Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are prilejul să constate, contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat şi frumos tratat de estetică. Pe acestea contemplându-le, psalmistul a constatat că: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" şi a ajuns să exclame: "Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai zidit". La această constatare din vechime au ajuns şi marii cercetători, oamenii de ştiinţă, care, astăzi, confirmă deplin adevărurile scripturistice privind creaţia lumii. Comunitatea ştiinţifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii lumii, raţionalitatea pe care aceasta o exprimă demonstrează că nu poate fi opera hazardului, ci este opera atotînţeleaptă a unui Creator bun şi iubitor, atotînţelept şi desăvârşit. Lumea prezentă trădează existenţa, dincolo de ea, a unui Creator şi Proniator atotînţelept.

Sfinţii Părinţi, vorbind despre lume, aşa cum a fost ea creată, o socotesc a fi fost un rai în potenţă şi o biserică în extensie. Dacă omul ar fi păstrat-o în această stare de potenţială desăvârşire şi frumuseţe originară, ea s-ar fi dezvoltat într-un rai real.

Atitudinea iresponsabilă a omului - drama lumii contemporane

După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăşi s-a îndepărtat de aceştia, devenind dintr-un potenţial rai un loc de exersare spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate face din lumea prezentă o cale spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi descoperă bogatele raţiuni duhovniceşti, zidite de Creator în mod intrinsec în toate formele ei de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când, dimpotrivă, se împiedică în formele şi lucrurile care o alcătuiesc, ea se transformă într-o piedică în calea mântuirii şi devine un drum spre iadul veşnic.

Or, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor şi dorinţelor sale individuale şi egoiste, exploatează nemilos şi iraţional creaţia, ceea ce a provocat o profundă criză ecologică, având consecinţe catastrofale pentru întreaga omenire. Datorită acestei atitudini, astăzi putem desluşi un adevărat "suspin al creaţiei", la care făcea referire Sfântul Apostol Pavel în scrierile sale.

De atitudinea viitoare a omului faţă de această operă a frumuseţii şi iubirii divine, care este lumea, depinde fericirea şi siguranţa vieţii. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în lucrarea Sa, dacă va arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumuseţea şi sporindu-o, ea va fi un rai potenţial, anticipând frumuseţile viitoare şi veşnice. Dacă, dimpotrivă, va continua să îşi satisfacă prin intermediul ei poftele sale egocentrice şi egoiste, exploatându-o fără cumpătare şi doar în interesul său, ea va deveni un trist loc de surgiun pentru fiinţa umană tot mai apăsată de povara lumii şi de grijile vieţii prezente.

În prima situaţie va descoperi Frumosul din lucrurile Sale şi va participa la frumuseţea lumii, înduhovnicindu-o şi transfigurându-o; în cea de-a doua o va perverti şi desfigura, ascunzându-i şi distrugându-i frumuseţea creaturală.

În primul caz se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski: "Frumuseţea va mântui lumea". În cel de-al doilea vom observa că iadul nu este doar o stare viitoare, ci el se instaurează încet, încă din lumea şi din viaţa prezentă.