„Daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii“

Una dintre nevoile fundamentale ale fiinţei umane şi ale sufletului omenesc o constituie necesitatea de comunicare şi de comuniune. Omul este o fiinţă socială, având o vocaţie comunitară. El nu se simte niciodată cu adevărat bine în singurătate. Teologul ortodox occidental Paul Evdokimov avea perfectă dreptate să spună că, pentru fiinţa umană, singurătatea este o mare suferinţă. Este o boală care îi macină sufletul şi îi năruie viaţa.

În adâncul sufletului său, omul poartă nevoia de comunicare şi de comuniune, simte dorinţa de a-şi împărtăşi cuiva bucuriile şi necazurile sale, de a afla un suflet confident, care să rezoneze la problemele sale. El poartă în adâncul sufletului său dorul de a se împlini cu ajutorul cuiva, de a-şi încredinţa tainele inimii sale unei persoane apropiate; de a-i împărtăşi acesteia suferinţele şi necazurile sale, nu pentru a fugi de ele sau pentru a o împovăra pe aceasta din urmă, ci din speranţa că, prin deschiderea şi compasiunea ei, şi le va uşura şi pe ale sale; dar şi bucuriile cele mai înalte ale vieţii sale, nu cu teama de a le pierde sau scădea din frumuseţe şi înălţime, ci cu nădejdea că se va îmbogăţi şi pe sine şi va îmbogăţi şi pe celălalt, prin această confesiune şi empatie. Putem spune, astfel, că nevoia de confesiune, de descoperire a tainelor inimii unei alte persoane este, pentru om, o nevoie fundamentală, de natură spirituală.

Această destăinuire sau descoperire a vieţii lăuntrice personale, precum o demonstrează experienţa, este variată şi se face la persoane dintre cele mai diverse: preot, psiholog, psihoterapeut, psihiatru, terapeut, şi aşa mai departe.

E la modă să mergi la psihiatru sau la psihoterapeut

Ne aducem aminte de serialul de acum câteva zeci de ani deja, Dinastia Ewing, în care prea labila psihic Sue Ellen mergea periodic la psihologul ei, cu care comunica, relaţiona - Dr. Alban. Atunci ne miram de această "extravaganţă", invidiindu-i pe actorii filmului şi pe personajele pe care ei le creau pentru luxul şi bogăţia pe care o afişau, dar compătimindu-i pentru nefericirea şi tristeţea lor. Ne bucuram atunci că, în ciuda umilinţelor, opreliştilor şi lipsurilor materiale, nu descoperisem încă experienţa frecventării psihologului sau a psihiatrului.

Între timp, însă, modelele occidentale au pătruns şi la noi, şi duhul pustiirii, al secularizării, de asemenea, şi nu au adus decât unora opulenţa pe care o întâlneam în megaproducţiile cinematografice americane, ci şi tristeţea şi golul sufletesc pe care, adesea, îl simt cei care au atâtea lucruri materiale adunate, dar care nu şi-au împodobit şi sufletul cu virtuţile şi calităţile care i-ar putea ajuta să se bucure de toate acestea.

Nouă atunci ni se părea ceva străin şi straniu, o situaţie extremă, dar, iată, că în ultimii douăzeci de ani, în societatea românească actuală a început să devină la modă a merge la psihiatru sau psihoterapeut. Cabinetele de acest gen proliferează, pe fondul înmulţirii, parcă mai mult decât oricând în istoria lumii, a convulsiilor, problemelor, necazurilor, frământărilor individuale şi colective.

Omul este cu adevărat sănătos când e împăcat cu Dumnezeu

Nu ne-am propus să răspundem la o întrebare pe care atât preoţii, cât şi terapeuţii o primesc adesea şi o explică în funcţie de perspectiva şi mijloacele proprii de a-şi desfăşura - cei dintâi misiunea, cei de al doilea - profesia. Astăzi, mai mult decât oricând, într-o vreme a inter şi transdisciplinarităţii, tendinţele fundamentaliste sunt anacronice. Acest adevăr l-au intuit cu veacuri înainte Părinţii duhovniceşti ai spiritualităţii ortodoxe care, provocaţi asupra relaţiei dintre filosofie şi teologie sau teologie şi medicină, au lăsat posterităţii cuvinte dintre cele mai frumoase şi înalte. Este mai mult decât suficient să amintim că, în secolul al patrulea, un secol al disputelor şi luptelor culturale şi religioase, un Sfânt precum Vasile cel Mare sublinia importanţa ştiinţei, alături de religie, în formarea integrală a omului. Şi tot el este cel care ne recomandă să cercetăm în cele ale sufletului pe preot, iar în privinţa sănătăţii trupului, să consultăm medicul. În această lucrare de dobândire şi păstrare a sănătăţii trupeşti şi sufleteşti, medicul şi preotul se adresează preponderent uneia dintre realităţile ce alcătuiesc fiinţa umană: medicul trupului, preotul sufletului, activitatea lor se întrepătrunde şi se susţine reciproc. Aşa vom înţelege cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei (†1867) care spunea: "daţi-mi duhovnici buni şi voi schimba fata lumii". Omul nu este cu adevărat sănătos atunci când atât de variatele aparate şi funcţii fizice funcţionează bine, ci doar atunci, când, pe lângă această bună funcţionare, există şi o simplitate sufletească, în sensul curăţiei spirituale şi al sentimentului împăcării cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi.

Totuşi, de unde această preferinţă a unora spre a-şi descoperi sufletul preotului duhovnic, iar a altora de a apela la psihoterapeut? Explicaţia este extrem de simplă. Psihoterapia, ştiinţă de altfel relativ recentă, s-a născut în mediul occidental, în special protestant, care a renunţat cu mult timp în urmă la valorile religioase: religiozitate, credinţă, spovedanie. Dar totuşi, simţindu-se nevoia ontologică a omului de a-şi împărtăşi trăirile sale unei alte persoane, s-au creat atât de multe şcoli de psihologie şi psihiatrie, curente în psihanaliză, psihologie abisală sau a profunzimilor. Într-un alt material, poate vom avea prilejul să constatăm câteva din asemănările, dar şi deosebirile care există între aceste domenii şi experienţa mărturisirii, aşa cum o practică spiritualitatea ortodoxă.

Duhovnic vs psiholog

În lumea, mediul şi credinţa ortodoxă, relaţia omului cu Dumnezeu, legătura sa cu biserica şi credinţa, căutarea şi apropierea de un părinte duhovnicesc nu au încetat niciodată. Ele sunt semne ale realismului unei credinţe, ale utilităţii şi rolului ei în modelarea şi îmbunătăţirea sufletului. Aşa se face că în lumea ortodoxă, rolul psihoterapeutului a fost şi încă mai este preponderent şi predilect ocupat de către preotul duhovnic, considerat a fi "glasul lui Dumnezeu" în viaţa şi în sufletul nostru. La vremuri de bucurie sau de încercare, creştinul ortodox s-a sfătuit, ba chiar şi-a încredinţat viaţa părintelui său duhovnicesc, cel care l-a renăscut la adevărata viaţă. De aici marea cinste pe care evlavia răsăriteană o acordă acestor adevăraţi "directori" de viaţă morală, indiferent cum s-ar numi ei: avva, gheron, stareţ. A simţit darul pe care aceştia l-au primit de la Dumnezeu şi care este mult mai mult decât o iscusinţă personală, precum şi efectul pogorârii acestuia în sufletul credincios, prin mărturisire sinceră, curată şi deplină. Au simţit că spovedania sau confesiunea nu este doar un dialog profesional între două persoane, una care strigă după ajutor şi alta care, de cele mai multe ori, i-l oferă, dar nu complet dezinteresat, ci un dialog în care sunt prezente trei persoane: sufletul tulburat, părintele său duhovnicesc şi Dumnezeu-Iubire. Când se termină puterile celui dintâi, ajută priceperea celuilalt, iar, mai presus de toate, se află dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, care se dăruieşte, spre linişte şi mângâiere, tuturor celor ce Îi caută prezenţa şi Îi cer ajutorul.