Lumină peste timp

La împlinirea a 100 de ani de la naş­te­rea vrednicului de pomenire Patri­ar­hul Teoctist (1915-2015) re­înno­im un cuvânt de omagiere a me­moriei acestui vrednic Ar­hi­păs­tor ­al Ortodoxiei româneşti, fiind încă vii în inimile noastre dra­gos­tea sa neţărmurită pentru Bi­serică şi popor, chipul său lu­mi­nos şi bunătatea sa sufle­teas­că. Lucrarea sa pasto­ra­lă, misi­o­nară, duhovnicească, cul­turală şi socială pentru bi­nele Bisericii Ortodoxe Române reprezintă pentru noi cei de astăzi, ierarhi, cler şi credincioşi, un prilej de a înţelege mai duhovniceşte istoria recentă a Bisericii noastre, care a avut de înfruntat multe încercări şi umiliri, dar a cunoscut şi pute­rea ajutorului primit de la Dum­nezeu spre a birui aceste în­cer­cări.

Ne reamintim acum cu emo­ţie de „Betleemul“ Patriarhului Teoctist, satul Tocileni din ţi­nutul Botoşanilor, din frumoasa Moldovă, unde a văzut lumina zilei la 7 februarie 1915 şi de Mă­năstirea Vorona, unde a devenit frate de mănăstire la vâr­s­ta de 14 ani şi i-au fost în­cre­din­ţate primele rosturi în Biserică. De acolo, din Moldova Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, până la demnitatea de Patriarh, feri­ci­tului întru adormire Patri­arhului Teoctist i s-au adăugat anii şi vredniciile slujind lui Hristos şi Bisericii Sale, timp de 57 de ani, numai în demnitatea arhierească, iar ca slujitor al Sfântului Altar (ierodiacon, ieromonah, arhiereu), 70 de ani în total.

Părintele Patriarh Teoctist a răspândit în jurul său lumină din lumina lui Hristos, pentru că a fost un ierarh evlavios şi harnic. A păstorit în vreme de oprelişti comuniste, dar şi de li­bertate agitată, totdeauna în­tr-un context misionar care a cerut multă veghe şi jertfelnicie, mul­tă înţelepciune şi luptă du­hov­ni­cească. De aceea, experienţa ru­gă­ciunii i-a fost izvor de putere spirituală, de curaj şi înţelepciune, de bunătate şi iertare, de dialog şi cooperare atât în vreme de necaz şi suferinţă, cât şi în timp de noi speranţe şi multiple împliniri.

Statornicia sa în credinţă ca tărie sufletească l-a ajutat să slujească Biserica în vremuri grele, urmând pilda Sfântului Apos­tol Pavel: „în multă răb­dare, în necazuri, în nevoie, în strâmtorări, (…) în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste“ (cf. 2 Co­rinteni 6, 4 - 6). 

În contextul ostil Bisericii din vremea regimului comunist, Părintele Patriarh Teoctist a fost un arhiereu harnic şi în­ţe­lept care a lucrat pentru păs­tra­rea credinţei şi a valorilor cultu­rale româneşti inspirate de ea.

După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiţiei româneşti privind prezenţa activă a Bisericii în societate. A răs­pândit lumină şi speranţă prin multele biserici construite din temelie, prin multe canoni­zări de sfinţi români, prin reintroducerea religiei în şcolile pu­blice, prin reintegrarea învăţă­mân­tului teologic în reţeaua de stat, prin reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţile militare, în spitale şi în penitenciare, prin înfiinţarea multor centre social-filantropice pent­ru persoanele defavorizate, pre­cum şi prin înfiinţarea de ca­binete ori centre social-medi­cale.

A adus bucurie multor ro­mâni prin eparhiile reactivate sau nou-înfiinţate în ţară şi în afara hotarelor actuale ale Ro­mâ­niei. A cultivat comuniunea prin relaţii frăţeşti pline de lumină şi de căldură cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, dar şi prin grija părintească pen­tru fraţii noştri români de pre­tutindeni.

Din sufletul său bun şi paşnic a izvorât adesea îndemnul spre dialog şi cooperare cu alte Bi­se­rici creştine, fiind înţelept păs­tră­tor al tradiţiei irenice a Or­to­doxiei româneşti, care a evitat atât izolarea de alţi creştini, cât şi dizolvarea identităţii proprii în întâlnirea sau coexistenţa cu aceştia.

Binecuvântata moştenire pe care ne-a lăsat-o Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist trebuie păstrată şi cultivată în continuare cu înţelepciune şi res­ponsabilitate.

Chiar la vârsta sa venerabilă, Părintele Patriarh Teoctist ară­ta o uimitoare tinereţe şi o dina­mică viguroasă în receptarea şi promovarea noilor şanse pastorale şi misionare ale Bisericii în societatea românească de azi. În acelaşi timp, era conştient că totdeauna mai sunt unele pro­bleme de rezolvat potrivit cu ne­voile concrete ale Bisericii. Să ne gândim doar la dorinţa sa ar­ză­toare de a vedea construită Ca­te­drala Mântuirii Neamului! În acest sens, am păstrat locaţia alea­să de Preafericirea Sa pentru construirea Catedralei Mân­tu­irii Neamului, apoi, în anul 2010, am organizat concursul pen­tru proiectul construirii Ca­te­dralei Mântuirii Neamului pe amplasamentul respectiv. Lu­cră­rile au început în anul 2010, iar astăzi Catedrala creşte deja în înălţime de la o lună la alta, în stil arhitectural românesc, aceasta fiind şi dorinţa sa.

Prin tot ceea ce ne-a lăsat ca moştenire spirituală a perso­nalităţii şi activităţii sale bise­ri­ceşti şi româneşti, Părintele Pa­tri­arh Teoctist rămâne în me­mo­ria noastră ca fiind un om evlavios şi înţelept, un păstor har­nic şi răbdător, precum şi un mare iubitor de Biserică şi popor.

Întrucât simţim astăzi că, prin lumina vieţii şi a faptelor sale pilduitoare, vrednicul de po­menire Părintele nostru Pa­tri­arh Teoctist este tainic prezent în Biserica noastră ca o lumină peste timp, ca o călăuză spiritu­a­lă, ne rugăm lui Hristos Dom­nul, Arhiereul Veşnic, să aşeze sufletul lui în locaşurile sfinţilor Săi slujitori, în bucuria îngeri­lor, în lumina şi iubirea Prea­sfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt la împlinirea a 100 de ani de la naşterea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist Arăpaşu (1915-2015), cel de al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Sâmbătă, 7 februarie 2015.