Nu contează când murim, contează cum ne află clipa morţii

În ultima vreme, se înmulţesc ştirile despre o inevitabilă şi iminentă apocalipsă. Potrivit calendarului Maya, ciclul acestei lumi s-ar încheia la data de 21 decembrie 2012, printr-un diluviu care va distruge lumea şi omenirea. Specialiştii NASA, pe de altă parte, ne avertizează asupra efectelor greu de imaginat pentru lume şi pentru om ale furtunilor solare din 2013. Mai nou, Centre seismologice din Ucraina, pe baza teoriei ciclicităţii cataclismelor şi catastrofelor naturale, ne pun pe gânduri cu un apropiat cutremur devastator, de 7-9 grade pe scara Richter.

Cum trebuie să primească toate aceste veşti apocalitice şi ce trebuie să facă un adevărat creştin?

În primul rând, trebuie să înţeleagă faptul că lumea, având un început, va avea, inevitabil, şi un sfârşit. Când va fi acesta, numai Dumnezeu ştie. Poate în 2012, poate în 2013, poate în 3012 sau 5013, poate la anul, poate mâine.

Cauzele morale ale sfârşitului lumii

Sfânta Scriptură, atât în Apocalipsa mare, cât şi în apocalipsa mică (Matei, cap. 25), ne dă indicii şi enumeră semnele prevestitoare sfârşitului lumii, unele dintre ele împlinite, altele în aşteptare, iar Părinţii cei duhovniceşti, vorbind despre cauzele morale ale sfârşitului acesteia, consideră că el se poate produce fie datorită faptului că lumea va ajunge la o asemenea stare de progres, încât nu va mai putea fi nici măcar cugetat ceva mai înalt, fie va ajunge la o asemenea stare de regres sau decădere morală, încât ea însăşi se va autodistruge sau desfiinţa. Spiritele pesimiste şi fataliste văd deja în cea de-a doua variantă cauza generală a apocalipsei, exemplificând pe de o parte, cu efectele devastatoare ale intervenţiei omului asupra mediului, prin care fiinţa umană s-a făcut cel dintâi duşman al acestuia, exploatându-l nemilos şi în interes egoist, iar pe de altă parte, cu mulţimea de fărădelegi pe care le constatăm producându-se astăzi şi care par a se înmulţi necontenit.

Observarea cursului lumii şi al omului lasă posibilitatea îmbinării celor două cauze, în sensul că pe măsură ce o mare parte a oamenilor se va îndepărta tot mai mult de Dumnezeu şi de credinţă, slujind idolilor lumii acesteia, unii vor trăi cu adevărat credinţa, luptând pentru mântuirea sufletului. Aşadar, dacă adevărata cauză generală va fi degradarea continuă a lumii şi a vieţii morale, datorată omului, creat a fi "regele" şi "cununa" creaţiei, în plan paralel se va constata o luptă până la sânge a celor ce vor căuta să îşi câştige lumea viitoare, încă din această lume.

Şi primii creştini socoteau că trăiesc "vremurile de apoi"

Însă, ceea ce trebuie să îl preocupe pe adevăratul creştin nu este clipa sfârşitului lumii, ci a sfârşitului lui. Nu contează atât de mult când lumea îşi va încheia existenţa, dacă vom fi martorii ei, dar contează cum ne va afla pe noi din punct de vedere duhovnicesc, dacă vom fi contemporani ei, iar dacă nu, ceea ce contează pentru veşnicie este modul în care ne află sau ne găseşte sfârşitul personal. Căci sfârşitul nostru este oarecum şi sfârşitul lumii, pentru că odată cu noi moare pentru noi o lume, la fel cum sfârşitul general al lumii este şi sfârşitul fiecăruia dintre cei ce o alcătuiesc.

Primii creştini socoteau şi ei că trăiesc "vremurile de apoi" şi aşteptau venirea Domnului. De-a lungul veacurilor, grupări religioase apocaliptice au calculat chiar date ale acestei veniri şi au rămas cu aşteptarea. Domnul nu vine când calculăm noi, ci când va socoti El că ne este de folos şi spre mântuire sau spre osândă veşnică.

Moartea însăşi este pentru fiinţa umană o mare taină, un mister negrăit. Este o taină supremă, pentru că nu am mai trecut prin ea şi nu ştim decât din relatări cum se va petrece atunci, cum se va despărţi sufletul de trup, ce va afla şi va vedea în acele clipe. Este o enigmă pentru că nu ştim nici unde şi cum ne va afla: printre cei dragi şi apropiaţi sau singuri şi departe de ei, prin suferinţe şi dureri sau senini şi liniştitori. Nu ştim dacă ne vom fi pregătit suficient pentru a da "răspuns bun la înfricoşătoarea judecată" sau, dimpotrivă, vom fi epuizat timpul vieţii prezente în păcate şi fărădelegi, ceea ce va atrage pedeapsă şi osândă veşnică. Dar mai presus de toate, este o taină covârşitoare pentru că nu ştim ce vom afla după ea - fericirea raiului sau iadul.

Virtutea cugetării la moarte

Cunoscând toate aceste realităţi duhovniceşti, credinţa ortodoxă face din cugetarea la moarte o adevărată virtute şi ne recomandă să ne comportăm faţă de trup ca şi cum am avea de trăit alături de el o mie de ani, iar viaţa prezentă să o trăim ca şi cum mâine sau la noapte am muri. Aceasta înseamnă să nu supunem trupul exceselor pentru că efectele acestora se vor manifesta, îmbolnăvindu-l şi distrugându-l, iar faţă de fiecare clipă a vieţii noastre să ne comportăm ca şi cum ar fi ultima pe care am primit-o spre a ne îndrepta şi mântui. Aceasta înseamnă, totodată, să încercăm să umplem fiecare ceas şi fiecare moment al vieţii noastre cu fapte bune, de virtute creştină, cu speranţa că atunci când va avea loc evaluarea vieţii noastre, la judecata particulară şi apoi la cea universală, ne vom lua răsplata cea bună a ostenelilor noastre.

Recomandările Sfinţilor Părinţi sunt, astfel, pline de speranţă şi mângâiere. Moartea nu este privită ca un deznodământ implacabil, ca un eşec al vieţii, ci ea este văzută ca o poartă de acces spre adevărata viaţă - cea veşnică. Sentimentul trăit înaintea ei de adevăratul creştin nu este cel de groază paralizantă, de spaimă profundă, pesimism şi tragism, ci de responsabilitate şi nădejde în mila şi ajutorul lui Dumnezeu.

Sfârşitul lumii va fi atunci când "nu va mai exista cărare de la om la om"

Mai mult decât atât, istoria lumii şi în mod deosebit a creştinismului consemnează numeroase exemple ale unor persoane care, în timpul vieţii lor scurte, au adunat fapte bune şi au lăsat lumii o moştenire de cinste cât generaţii întregi, iar altele care, trăind îndelungat, au făcut umbră degeaba pământului. Aşadar, nu contează cât trăim, ci modul în care o facem, cum trăim. Cum Sfinţii Părinţi socotesc păcatul o îndepărtare de Dumnezeu - Izvorul Vieţii - şi o formă de moarte - sufletească, iar mai apoi trupească şi veşnică, sunt mulţi care mor în fiecare zi, ba chiar mor de mai multe ori spiritual, sau chiar dacă îi vedem că umblă şi acţionează mai departe, în plan duhovnicesc, adevărate "cadavre vii". Trăiesc biologic, vorbesc, se hrănesc, dar spiritual sunt în pragul morţii veşnice.

Părintele profesor D. Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al veacului trecut, întrebat fiind de o persoană apropiată, pe când se afla în ultimele momente conştiente ale vieţii sale trecătoare, dacă se teme de moarte, a răspuns că nu îi este frică de ea, dar că se gândeşte la judecata ce îi va urma. Ultimele sale cuvinte au fost: "Rugaţi-vă pentru fratele Dumitru!". Marele duhovnic de la Sfânta Mănăstire Sihăstria, părintele Cleopa, socotind că sfârşitul lumii va fi atunci când nu va mai exista dragoste între oameni, când "nu va mai exista cărare de la om la om", recomanda ucenicilor săi să nu calculeze clipa morţii, ci să se pregătească duhovniceşte pentru momentul judecăţii.

(*Intertitlurile aparţin redacţiei)