Poezie religioasă contemporană

În orice staul Pruncul Sfânt se naşte

Adrian Munteanu

În orice staul Pruncul Sfânt se naşte

Pe fânul proaspăt, tainică zăbavă.

Se va alege grâul copt de pleavă

Şi-n jurul casei mielul blând va paşte.

Câte-un Irod va picura otravă,

Răpind sfinţirea adunată-n moaşte,

Supuşi ostaşi porniţi spre-a le cunoaşte

Nu-l vor vedea în jur de-atâta slavă.

Trei magi spre iesle blând îngenunchează

Nădăjduind să frângă un blestem.

De-asupra noastră suie-n veci o rază,

Aprinde-n noi speranţa ce-o avem.

În gând curat un veşnic foc veghează

Şi fiecare sat e-un Betleem.

Dacă te-ai odihni, Doamne

Victoria Milescu

Dacă te-ai odihni, Doamne, doar o clipă

ce s-ar alege de creaturile tale

ivite din insomnie, din curiozitate

din prea multă singurătate

dacă te-ai odihni, Doamne, doar o clipită

ce s-ar alege de noi

între ispită şi ispită

ce s-ar alege de noi, lucrarea

ta cea mai iubită

te-am putea veghea...

dă-ne pe mână absolutul

dă-ne pe mână perfecţiunea chiar imperfectă

doar pentru o clipă...

Catacombe

Florin Caragiu

mi-ai cântat din fluier şi n-am jucat

am prădat teritorii cu dinţii strânşi fără să presimt

semnalul de plecare:

o spaimă de lumină pulsând în trupul înţepenit

glasul a ceea ce nu-mi aparţine

şi cercul în care un lanţ de aur

îmi strânge neliniştea

mi-ai cântat de jale şi n-am plâns

macerat în plăcerea încovoiată lunatic

până la osul orb din ruine:

o armată străpunsă în flancul stâng

sub rotirea oprită fulgerător

a chipurilor din jurul patului alb

mantia sub care o flacără îmi curăţă numele

rămâne pustiul în care singura cale

e sentimentul că sunt ţinut de mână

şi răsuflarea e cât dăruiesc mai departe

*

din zori până seara

se poate ajunge la măsura sfinţeniei

dar cel mai ades apuc să fac

ce mi se pare straniu de uşor -

Îl privesc pe Dumnezeu ca superfluu

şi doar când am nevoie Îl caut

ştiind că mă va primi înapoi

aşa trec zilele

ca marea îmbrăţişând un înecat

privirea secretă iluzia

în care anii se prind fără scăpare

sângele nu mai trece în cuvinte

experienţa a ceea ce mi-e cu neputinţă să ating

fără să mă schimb

e singura de care mă lipsesc

deşi fără ea celelalte sunt tot mai palide

şi joaca din ce în ce mai nesigură

aduce tot mai mult

cu frica de a iubi

*

totul e viu aici

pe pieptul tău am aşezat soarele

pe care îl vom împărţi în noaptea aceasta

afară uniformele se mişcă singure

pietre vacante

sapă în trupuri fântâni

cântecul nostru va încercui timpul

drămuit în respiraţii

în zori toate zidurile

vor crăpa de uimire

numele lui Iisus e artera prin care

lumina se întoarce în această inimă ostenită

ce se cheamă pământ.

Fashion

Dan Cârlea

într-o zi mergeam pe stradă

şi am dat de o moarte

era atât de mare această moarte

încât peste nu puteam sări

s-o ocolesc era cu neputinţă

fiindcă înseşi fundaţiile blocurilor se pierdeau în ea

şi pentru că ar fi fost ridicol să mă întorc

am păşit înăuntru

era atât de răcoare şi de plăcut

încât porii pielii s-au ridicat

ca atraşi de un înger

mi-am spus:

această moarte îmi vine atât de bine

cum nu mi-a venit nicio femeie

vreodată

şi nicio altă moarte

în urma mea au venit părinţii

soţia

prietenii

şi duşmanii

pentru că peste moarte nu puteau sări

pentru că înseşi fundaţiile blocurilor se pierdeau în ea

şi pentru că înapoi ar fi fost ridicol să se întoarcă

au intrat înăuntru

porii lor s-au ridicat ca atraşi de un înger

atât de răcoare şi de plăcut

era în acea moarte

care le venea atât de bine

cum nu le venise

nicio femeie

niciun bărbat

şi nicio altă moarte

restul oamenilor au conchis şi ei

că era absolut ridicol să se întoarcă din drum

şi au văzut că

moartea aceea cu adevărat e pe măsura lor

le venea cum niciodată nu le venise vreun om

sau vreo altă moarte

aşa moartea a crescut într-atât

încât nu mai era niciun loc unde ea să nu se odihnească

şi a venit rândul păsărilor

care

şi-au spus că niciodată un cer nu le venise atât de adânc

adică bine

a urmat pământul

râpă cu râpă şi deal cu deal

munte cu munte

şi apă cu apă

au intrat uşor în moarte

ocupând locurile cele mai potrivite

cu firea lor

numai brazii au făcut zgomot mare

din pricina mândriei

nu de alta

căci niciodată vreun verde nu le venise

atât de ţepos

adică bine

pe ultima limbă de pământ pustiu

a venit Iisus

gol

cu braţele deschise larg şi cu ochii închişi

a păşit în moarte

spunându-şi că niciodată

oamenii

păsările

brazii

apele

dealurile

râpele

munţii

spinii şi cuiele

nu-i veniseră

aşa de bine

şi a deschis ochii atât de alb încât

moartea nu putea păşi peste ei

înapoi era ridicol să se întoarcă

şi în definitiv

nicio viaţă nu îi venise mai bine

vreodată.