10 ani sau trecerea timpului întru pomenirea arhimandritului Partenie Apetrei
Lumina din chilia arhimandritului Partenie Apetrei se aprindea în fiecare dimineaţă puţin înainte de ora cinci. Ani la rând, din 1960 până în 2000, părintele urma un program riguros, care începea cu citirea pravilei şi cu o mică plimbare în jurul Catedralei Mitropolitane din Iaşi, până la orele şase şi jumătate, când intra în biserică. Chilia părintelui arhimandrit Partenie Apetrei, aflată la parterul Căminului monahal „Sfântul Gheorghe” din incinta Centrului eparhial Iaşi, era într-o desăvârşită ordine, împodobită cu lucruri vechi, icoane, cărţi, fotografii. Printre tomuri erau aşezate meticulos imagini din tinereţe ale părintelui, ca şi unele portrete cu ierarhi şi monahi de altădată. În faţa icoanelor, într-un colţ al chiliei, o pernă roasă de genunchii plecaţi mărturisea evlavia monahului nemţean chemat la Iaşi pentru frumoasa cântare şi slujire.
Arhimandritul Partenie Apetrei, slujitor şi cântăreţ înzestrat, bun cunoscător al tipicului, era greu accesibil şi chiar inabordabil în anumite împrejurări. Băteai cu reţinere la uşa lui şi primeai, uneori, răspunsuri grăbite, nu tocmai binevoitoare. Se poate să fi preţuit mult timpul, refuzând să-l irosească în discuţii şi întâlniri nefolositoare.
În decursul celor zece ani am îndrăznit de câteva ori să-l vizitez la chilie. Uneori mă întâmpina având aşezat epitrahilul pe grumaz, semn că-şi întrerupea rugăciunile. Rar, adresa invitaţii unor slujitori ai catedrale pentru sfat ori pentru a comemora în spaţiu restrâns persoane dragi preacuvioşiei sale.
După mulţi ani, mărturisea că are preocupări serioase, se ruga şi citea. Timpul nu-i ajungea în raport cu aspiraţiile pe care le avea.
Cum spuneam, la catedrală ajungea primul, cu jumătate de ceas înainte de începerea slujbei. Puţine au fost zilele când nu participa la rânduielile de cult.
Supraveghea, cu ochi vigilenţi, respectarea tipicului şi a cântărilor. În duminici şi sărbători cânta la strană, aducând cu sine cărţi vechi pe care le moştenise din tinereţe.
Prefera să cânte singur, cu excepţia hramului, când accepta cu greu şi pe alţii alături.
Avea „minte multă şi bună”, după cum însuşi spunea despre alţii. Ştia lucruri rare, interesante şi avea un dar deosebit al povestirii. Erau acele momente când îşi deschidea sufletul şi începea a depăna firul amintirilor.
Multe cuvinte spuse atunci îmi revin în minte adeseori şi aproape că nu este zi în care să nu-l pomenesc.
Din păcate, cuvintele şi mărturiile lui se pierd fără să fi fost consemnate undeva. Îl rugam, în ultimii ani pe care i-a petrecut la Neamţ, să-şi scrie memoriile şi aprecierile pentru monahi ai Lavrei şi ierarhi pe care i-a cunoscut. Invoca mereu lipsa timpului şi spera că va găsi într-o zi răgaz şi pentru aceasta. De multe ori a fost vorba şi de partiturile de muzică bizantină la care a lucrat multă vreme. A adunat axioane, răspunsuri şi alte cântări de la cei mai cunoscuţi autori. Le-a scris cu grijă, de mână, însumând câteva sute de pagini. Unele dintre ele datează din anii ’60 ai veacului XX. Uneori spunea: „Am pregătit un buchet de cântări pentru slujbele Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii. E scrisă prefaţa şi aştept ziua când le voi încredinţa tiparului...” Din păcate, acel proiect nu a devenit realitate. După trecerea la Domnul a părintelui Partenie, am descoperit preţioasele manuscrise muzicale pe care nu le-a arătat nimănui în timpul vieţii. Era o comoară ascunsă care a ieşit la iveală la vremea hotărâtă de Dumnezeu. Regret că multe vorbe de duh şi amintirile arhimandritului Partenie n-au fost aşezate pe hârtie. O parte din ele se păstrează în sufletele unor oameni care au văzut în cuvioşia sa un slujitor dăruit şi hotărât.
Marele dar al părintelui au fost cântarea şi slujirea. Nu era un slujitor de rând, asta o ştie toată lumea, dar nici nu era uşor să slujeşti alături de el. Observa orice abatere de la tipic şi formula pe loc aprecieri critice, încât era tare greu să treci „examenul” în faţa lui. Exigenţa exagerată nu i-a făcut tocmai bine nici lui. Dobândise, pe drept cuvânt, un renume în această privinţă. Om fiind, s-a pripit, dar dincolo de aceasta avea merite incontestabile. Rareori se putea întâlni asemenea trăire, atenţie, slujire neostenită, chiar nevoinţă.
Nu se poate spune că a fost un ascet, dar se poate afirma că a fost un monah al rânduielii, al pravilei, al lucrului bine făcut şi plăcut Domnului. L-am observat de câteva ori cum aprecia lucrurile, cu spirit critic şi cu un mare simţ de răspundere. Avea ochiul format şi nu accepta orice icoane, vase de cult, broderii sau stofe pentru veşminte. Greu aprecia un lucru şi găsea întotdeauna motiv pentru a-şi exprima opiniile. A trebuit să recunosc, de multe ori, că părintele avea dreptate. Iarăşi trebuie să spun că uneori era prea aspru.
Înainte de a pleca la Mănăstirea Neamţ, mi-a spus câteva cuvinte care au rămas adânc întipărite în inima mea: „Spun unii că am fost aspru. Eu n-am urmărit altceva decât ordinea în catedrală...” A mai adăugat că, în răstimp de patruzeci de ani cât a petrecut la Iaşi, doar de câteva ori a trecut pragul unor case. „Să fii atent cu oamenii, unii nu sunt aşa cum par...” Şi în acest caz a trebuit să-i dau dreptate mai târziu…
Purtând cu el mâhniri vechi şi încercări ale vieţii, arhimandritul Partenie a avut un stil aparte, în anumite situaţii greu de acceptat pentru cei din jur.
Cântările sale înălţate sub bolţile Catedralei Mitropolitane din Iaşi se aud parcă şi acum, în pofida anilor care au trecut. Frumuseţea lor duhovnicească a rămas în sufletele auditorilor de atunci, care-l socotesc pe părintele Partenie un artist dintr-o pleiadă de monahi cu preţioase daruri primite de la Dumnezeu.
A trăit în vremuri diferite, cu schimbări bruşte de ideologie, cu oameni mari şi mici, despre care vorbea uneori, când îşi deschidea sufletul.
A fost ucenicul Patriarhului Nicodim Munteanu, care poposea la Neamţ în vremea noviciatului fratelui Nicolae (cum se numea părintele de la Taina Sfântului Botez). L-a cunoscut la Bucureşti, în vremea studiilor teologice, pe Patriarhul Justinian.
A ostenit la Catedrala Mitropolitană din Iaşi în timpul păstoririi a trei mitropoliţi care au devenit patriarhi: Justin, Teoctist şi Daniel.
A avut mulţi colegi de studii sau din obştea monahală care au fost arhipăstori în diferite locuri din ţară şi străinătate.
Îi pomenea şi pe ei, spunând lucruri frumoase din mănăstirea de metanie ori de profesorii generaţiei lor (Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Ene Branişte, Gheorghe Moisescu, Teodor M. Popescu şi alţii). A avut prieteni şi colegi mari stareţi, între ei părinţii Mitrofan Băltuţă, Chesarie Gheorghescu, Victorin Oanele, Neonil Ştefan, Gamaliil Vaida, Longhin Pop, Firmilian Olaru, precum şi alţii.
Din păcate, trecerea timpului aşterne uitarea peste semenii noştri şi peste binefăcători... De această uitare nu sunt scutiţi nici marii slujtori ai Bisericii. Aducându-ne aminte de părinţii şi învăţătorii noştri, împlinim îndemnul Sfântului Apostol Pavel (cf. Evrei 13, 7), care ne cere tuturor recunoştinţă şi neuitare.
Această aducere aminte o merită şi părintele arhimandrit Partenie Apetrei, eclesiarhul, cântăreţul, slujitorul şi rugătorul smerit din vremuri grele, la zece ani de la trecerea sa la cele veşnice.