101 ani distanță de Marea Unire
A trecut Anul Centenar cu spectacole, festivaluri, bucurii, cântece, premii și decorații, simpozioane, sigle și insigne, drapele fluturate și toate celelalte care ar fi trebuit să marcheze un mare eveniment. Și, totuși, a fost un eveniment care ne-a pălmuit. Pentru că țara moștenită acum 101 ani nu mai este.
Era finalul Marelui Război, cum se numea pe atunci. Un război care a secerat viața a sute de mii de români în doar doi ani, pentru Moldova și Țara Românească, în patru ani pentru ardeleni și bănățeni. Puțini mai știu astăzi că regimentele românești (austro-ungare în acte) duse să lupte pe frontul din Italia au înregistrat cel mai mare număr de dezertori după cel al italienilor puși să lupte împotriva celor de un neam cu ei. Însă acei români nu au fugit, nu s-au ascuns, ci împreună cu alți voluntari din prizonierat au format Legiunea Voluntarilor Români din Italia, în care activau trei regimente: Horia, Cloșca și Crișan.
În tot acest context, nu e de mirare că românii, prost pregătiți și slab înarmați, secerați cu sutele de mii, îi sărutau mâna reginei Maria și îi spuneau că ei luptă pentru ca ea să devină regina tuturor românilor. Și acest „tuturor” îi includea și pe basarabeni. Românii luptau pentru unire.
De asemenea, trebuie să recunoaștem că fără pătrunderea Armatei Române în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, pe 4 august 1919, recunoașterea noilor granițe nu ar fi avut vreo garanție. Insistențele Antantei de a fi retrasă Armata Română din Budapesta au permis României să negocieze pentru fiecare teritoriu în parte. România ieșea din război ca o țară mai mare decât sperase vreodată.
Basarabia nu a așteptat, însă, derularea acestor evenimente. Profitând de Revoluția bolșevicilor de la sfârșitul lui 1917, Sfatul Țării a proclamat Unirea cu România la începutul lui 1918. Când au revenit rușii, primii uciși au fost cei care s-au opus Unirii, fiindcă voturile lor de împotrivire demonstrau democrația actului de la 27 martie (9 aprilie) 1918. După ei au urmat și ceilalți.
Părintele Alexandru Baltagă, unul dintre martirii basarabenilor și ai Marii Uniri, a fost ucis de NKVD pe motiv că „în anul 1918, având o atitudine dușmănoasă față de Rusia sovietică, a participat activ în cadrul Sfatului Țării și a votat pentru înstrăinarea Basarabiei de Rusia și pentru unirea ei cu România”. La fel s-a întâmplat cu mulți alți membri ai Sfatului Țării. Ca să nu mai spun că Pantelimon Halippa a fost arestat în România și închis la Aiud și Sighet, unde a fost torturat.
După 2018, Basarabia pare să fi rămas în aceeași izolare (parțială, ce-i drept), de care s-a „bucurat” și în anii de dinainte de Centenar. Dacă anul trecut basarabenii nu au lipsit de la marile evenimente, sociale sau culturale, din România, unde au fost primiți cu brațele deschise, e de așteptat ca în 2019 lucrurile să revină la „normal”, iar prezența basarabenilor în spațiul public românesc să fie aceeași ca până în 2017.
Poate cel mai ieftin proiect, dar încărcat de sens cu adevărat, a fost acela al declarațiilor de reunire semnate de sute de primării din Republica Moldova. Uniunea Scriitorilor din Moldova a reluat și ea Declarația de reunire, pe care o publicase în `Revista literară~ de la Chișinău, cu trei ani înainte, în 2015. Însă, dincolo de valoarea simbolică a acestor declarații, totul a rămas „pe vechi” – cum e o vorbă la Chișinău.
E drept că limba română a înaintat foarte mult în drepturi. Este limba oficială, indiferent cât de mult o contestă unii politicieni. Iar elevii au oră de limba română, nu moldovenească. Dar, în timp ce în Republica Moldova, la proba de limba și literatura română de la examenul de la bacalaureat din 2018, au fost incluse textele unor scriitori români contemporani (Radu Pavel Gheo și Robert Șerban), nu același lucru se poate spune despre România. De exemplu, Vladimir Beșleagă sau Aureliu Busuioc, doi mari prozatori basarabeni, nu apar în listele de lecturi ale elevilor din România.
Revenind, mai există tensiuni în ceea ce privește limba română, dar la o scară mult mai mică. Nu se mai poate vorbi de o discriminare în acest sens. Trebuie să recunosc, la nivel politic, România a sprijinit nu doar un declarat parcurs european, ci a și investit în Moldova, a oferit ajutor financiar, a încercat să fie utilă și prezentă. Iar aceste lucruri s-au văzut și s-au simțit. Nu întâmplător numărul unioniștilor e în continuă creștere.
Însă, ne place să admitem sau nu, basarabenii sunt priviți cu o undă de romantism, „frații noștri de peste Prut” și cam atât. Nu se poate vorbi de o integrare socială ori culturală deplină. Un scriitor din Republica Moldova, ca să poată beneficia de anumite programe din România, are nevoie de pașaport românesc. Cărțile publicate în Republica Moldova ajung cu foarte mare greutate în România, iar invers, aproape deloc.
Anul Centenar nu a rezolvat deloc problema distanțelor încă mari. Și e foarte probabil ca în viitor discursul unionist să rămână (așa cum e) unul romantic, iar politicienii să speculeze doar un capital electoral în Republica Moldova. La Prut, Podul de flori a rămas ce a fost. O fâșie poetică între „ai noștri” și „ai voștri”. Râul e mai întâi vamă și ruptură.
Suntem la 101 ani distanță de Marea Unire și, cu fiecare an, numărul va crește. Cei de după noi au vreme să gândească mai bine Bicentenarul. Iar noi am putea să renunțăm la romantism, să încercăm să ne cunoaștem ţara de-o parte și de alta a Prutului, să promovăm o singură cultură de-o parte și de alta a Prutului.
Cel mai corect ar fi, atât pe 27 martie, cât și pe 1 decembrie, să urăm mulți ani românilor, nu României, că România nu mai e cea de la 1 decembrie 1918.