150 de ani de la nașterea reginei Maria a României

Numeroasa familie regală a Imperiului Britanic se bucura, în ziua de 29 octombrie 1875, de nașterea prințesei Marie Alexandra Victoria de Edinburgh, fiica prințului Alfred, duce de Edinburgh, și a marii ducese Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea. Prințesa Marie era nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a cărei lungă domnie (1837-1901) este numită astăzi epoca victoriană, o epocă de pace și prosperitate şi care este sinonimă în mentalul colectiv britanic cu măreția Angliei şi a imperiului său. Prințesa Marie avea să devină și ea regină, dar nu a Angliei, ci a României (1875-1938), remarcându-se ca cea mai influentă și iubită suverană pe care România a avut-o în cele opt decenii cât a durat monarhia la noi în țară.

Copilăria lui Missy, cum era alintată Maria Alexandra Victoria de Edinburgh, s-a desfășurat între Anglia, Germania și Malta și, desigur, a fost una lipsită de griji. „Grădina Raiului” avea să scrie peste ani cu nostalgie regina Maria a României despre această perioadă a vieții sale. A beneficiat de o aleasă educație, bazată pe însușirea unor limbi străine şi a etichetei de la curțile regale ale Europei. Bunica paternă, regina Victoria, a avut rezerve în privința căsătoriei Mariei cu un prinț care trebuia să plece într-o țară îndepărtată, aşa cum reiese din scrisoarea către una dintre nepoatele ei şi în care comenta acest posibil mariaj: „Am fost foarte surprinși să aflăm recent despre logodna lui Missy cu Ferdinand al României. Cred că este un băiat drăguț, iar părinții lui sunt încântători, dar țara (România, n.n.) este foarte nesigură...”

În 1893, la vârsta de 17 ani, Maria se căsă­torește cu Ferdinand de Hohenzollern, prințul moștenitor al tronului României. Era mai degrabă o adolescentă, cu o fire deopotrivă vulcanică și romantică, iar venirea sa în România a fost un șoc. Urma un mariaj cu multe încercări personale, dar mai ales ale istoriei. La curtea regală a României atmosfera era una austeră. Sobrietatea germană impusă de Carol I și Elisabeta era în contrast cu impetuozitatea Mariei, de aceea se acomodează greu.

„Ţara mea”

Cu timpul, însă, descoperă țara și oamenii săi și începe să se simtă legată de aceste locuri. „Da, puţin câte puţin, am învăţat să înţeleg acest popor şi încetul cu încetul el a învăţat să mă înţeleagă pe mine. Acuma ne încredem între noi, şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom merge împreună spre un mare viitor... Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă”, avea să scrie regina Maria în cartea sa intitulată chiar așa, „Țara mea”, care era un manifest al dragostei sale pentru România.

Principesa Maria și prințul Ferdinand au fost binecuvântați cu șase copii, dar ultimul născut, Mircea, avea să moară în 1916, la vârsta de doar 4 ani. Ceilalți copii au supraviețuit și au dus mai departe visul dinastiei regale a României făurite de regele Carol I.

Izbucnirea Primului Război Mondial și apoi moartea regelui Carol I au fost evenimentele anului 1914, în care Ferdinand și Maria au devenit regi ai României. Odată cu intrarea României în Marele Război, în 1916, societatea românească avea să descopere două ipostaze noi ale prințesei devenite regină. În dezastrul militar al acelui an, regina Maria i-a spus generalului Alexandru Averescu: „Domnule general, eu sunt englezoaică şi englezii nu obişnuiesc să piardă”. A fost în refugiul de la Iași inima acelui oraș și speranța tuturor.

Pe regina Maria, contemporanii din Marele Război o întâlnesc în anii 1916-1918 pe linia frontului, în spitale, mănăstiri și în sate. Peste tot ea poartă speranța în victorie și într-o Românie cu idealul național împlinit. Văduvele și orfanii primesc haine și alimente, pentru fiecare om amărât regina are ceva de oferit, fie chiar și un cuvânt, o mângâiere. Și ce ipostază mai frumoasă poate fi pentru o regină decât aceea de a fi numită mamă a poporului său.

După război, regina Maria a fost, așa cum bine se cunoaște, ambasadorul cel mai bun al țării la Conferința de pace, sprijinind așa cum nimeni nu mai făcuse până atunci cauza recunoașterii internaționale a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Sufe­rințele sale, stăruința și credința în victoria țării au fost răsplătite plenar în ziua de 15 octombrie 1922, când, la Alba Iulia, Ferdinand și Maria au devenit suveranii României Întregite. În 1927, odată cu moartea regelui Ferdinand, regina Maria intră într-o altă perioadă a vieții sale, în care rolul său social este mult redus, iar Balcicul devine locul său de refugiu, cu atât mai mult cu cât după 1930, relația cu fiul său, regele Carol al II-lea, este una rece.

Regina și Biserica Ortodoxă Română

S-a vorbit adeseori despre regina Maria și credința sa, de asemenea s-a vorbit și despre faptul că, deși a fost botezată în religia anglicană, nu i-a lipsit perspectiva ortodoxă venită din partea mamei sale, care, fiind fiică a țarului Rusiei, crescuse în această credință. Prin natura condiției regale, Maria trăiește într-un melanj al religiei creștine - ea anglicană, soțul său catolic, iar copiii lor botezați în religia ortodoxă -, iar la un moment dat, prin 1926, este atrasă și de un alt curent religios, pentru ca în același an să primească și euharistia ortodoxă. „E, neîndoios, se scria în publicația «Biserica și Școala», prilej de înaltă sărbătoare în spirit pentru poporul românesc. Regina Maria, a cărei viaţă se confundă cu însăşi gloria României contemporane, se uneşte de bună voie şi definitiv prin esenţa aceleiaşi credinţi, cu fiinţa românismului”. În însemnările sale, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române notează vorbele rostite de regina Maria atunci când își exprimă dorința apropierii de Ortodoxie: „Am avut multe zbuciumări sufleteşti în ultimul timp şi simt trebuinţa sufletească de a găsi un reazim sufletesc, o mângâiere. De aceea vreau să fiu una cu sufletul copiilor mei şi prin aceasta cu sufletul poporului...”

Cu lumea ortodoxă românească, regina are o relație puternică. Astfel, Mitropolitul Pimen, iar ulterior Patriarhul Miron Cristea sunt ierarhii care au o solidă influență asupra operei caritabile, a trăirii creștine a reginei. În vremea Marelui Război, Mitropolitul Pimen Georgescu o secondează pe regină în toate operele caritabile și de îmbărbătare a soldaților, cu această ocazie, regina cunoaște și prețuiește mănăstirile Moldovei. De asemenea, alături de Miron Cristea, regina Maria întreprinde opera de cinstire a memoriei eroilor Marelui Război și participă activ la numeroase acte filantropice.

Un fel de epilog

Despre regina Maria a României se vor spune povești multă vreme de acum încolo, însă de departe cele mai frumoase cuvinte sunt cele ale contemporanilor ei, care au cunoscut-o și prețuit-o. Iată ce a scris Constantin Argetoianu despre regina Maria în memoriile sale: „...războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare, printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.