5 mai

Cu o zi înainte de a mă naște, am visat-o pe mama. Umbla cu mine în burtă pe ­deasupra lumii. S-a așezat istovită pe marginea unui nor și-a început să se gândească la mine.
Poate că lui, am auzit-o vorbind în gând, i-ar fi plăcut să fie copilul unei regine. Nu cumva se va întrista când o să vadă că l-a adus pe lume o biată femeie de la țară?! O să mă ierte vreodată pentru asta?!
Mi-a venit să râd când am auzit-o. Ea se pusese în vremea aceasta pe plâns, crezând că n-o s-o iert niciodată. Cădeau lacrimile ei amare pe pământ, udând câmpurile pline de mirarea mea ce creștea tot mai mare.
Cum poți să vorbești așa, mamă? Tu ești singura femeie din lume ce aș vrea să mă nască. De dragul faptului c-o să mă naști tu, aștept cu atâta nerăbdare să-mi încep viața!
Venise noaptea. Mama a rupt un coltuc de lună, pe care l-a înmuiat în Calea Laptelui, ce trecea pe alături, potolindu-și foamea.
Ce-o fi cu femeia asta de întârzie atâta?, se întreba tata din pragul casei. Cu mine era obișnuit să nu mă vadă venind acasă. Să fi știut ce dor îmi era de ei doi, ar fi zis ceva și de mine. Dar nu mă cunoștea încă.
De aceea am și îndemnat-o mai apoi pe mama să coboare pe pământ, ca să ne putem cunoaște.
S-a întâmplat să văd exact la miezul nopții lumina zilei. Lumina ochilor mamei, mai precis, fiindcă ea mi-a ținut sufletul de mână la intrarea în lume.
Cu toate că nu văzusem nici o regină până atunci, am știut că nimeni nu o poate întrece în frumusețe pe mama. Și că așa avea să rămână mereu, căci lumina și lacrimile din ochii ei n-au îmbătrânit niciodată. În ele m-a și înfășat în primele clipe de viață.
D-asta m-am și născut râzând. D-asta râd și acum, încercând să nu plâng, cu gândul la ziua de 5 mai, când mama se va da, ca și atunci, jos din cer, să mă mai nască o dată!