„A crede” versus „a întreba” sau despre legile lumii spirituale

O frumoasă cugetare spune că „atunci când din tot ceea ce ai nu-ţi va mai rămâne decât Hristos, îţi vei da seama că El îţi era, de fapt, suficient”. Oare nu se aplică aceasta şi-n privinţa (sau mai ales în privinţa) „bunurilor” spirituale? Când mai toate certitudinile tale de altădată s-au transformat în căutări, când ai înţeles că nu deţii răspunsurile, ci abia înveţi cum să-ţi creezi şi cum să-ţi formulezi propriile întrebări... când ajungi să înţelegi că libertatea nu se naşte decât din mirare și din îndoială şi că tu însuţi îţi eşti, ca om, o uimitoare problemă filosofică... atunci îţi vei da seama că El, Hristos, El, Care nu este idee, ci Persoană, El îţi era, de fapt, suficient! Vei înţelege atunci că, dacă ai pierdut totul, ai câştigat totul.

În privința aspectelor dificil de acceptat din existența și funcțio­narea lumii create, realități precum: suferința celor nevinovați sau însăși existența morții fizice, aspecte pe care nu putem ști cum (și dacă) trebuie să le integrăm în ideea de ordine universală creată de un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și în mod absolut bun - există cel puțin, în cazul creștinilor, trei posibile atitudini. Prima este specifică celor din tipologia „prietenilor lui Iov”: încercarea de a-L „apăra” pe Dumnezeu, prin găsirea unor răspunsuri/explicații definitive și exhaustive (răspunsuri mai mult sau mai puțin naive și reducționiste, de vreme ce iconomia planului divin depă­șește în mod infinit capacitatea de înțelegere a rațiunii umane), integrând, eventual, în aceste explicații, și actul judecării aproapelui.

A doua atitudine este caracteristică celor temători de a gândi în mod critic și pe cont propriu. Și ei se pot încadra ca rude duhovnicești bune cu „prietenii lui Iov”. Aceștia din urmă, îngropându-și „talantul” atât de prețios dăruit lor de către Dumnezeu - rațiunea -, consideră drept păcat însuși actul căutării unor răspunsuri, confundând setea de cunoaștere și atitudinea filosofică - manifestată în special prin curajul de a formula întrebări - cu îndoiala în credință.

Ultimii sunt curajoșii, temeinic ancorați în credința lor, cei care au asumat smerenia de a nu se considera pe ei înșiși deținătorii Adevărului absolut (de vreme ce Acesta, Adevărul, este Însuși Dumnezeu) și de a căuta neîncetat, asemenea lui Iov, asemenea oricărui copil care știe că le va face bucurii pă­rin­ților punându-le întrebări dintre cele mai felurite și neobișnuite.

Există, oare, o relație disjunctivă între „a crede” în Dumnezeu și „a-L întreba” pe Dumnezeu, între credință și rațiune, între „gândire critică” și „discernământ duhovnicesc”?... Sau, dimpotrivă, actul „uimirii filosofice” în fața măreției și complexității creației lui Dumnezeu constituie un mod de manifestare a încrederii în Creator?... În următoarele rânduri, vor fi formulate câteva reflecții personale pe marginea acestei problematici. Punctul de vedere susținut aici, în acest sens, este o perspectivă favorabilă complementarității dintre credință și rațiune, dintre dimensiunea spirituală a „discernământului duhovnicesc” și cea filosofică a „gândirii critice”, dintre „a crede” în Dumnezeu și „a-I pune întrebări” lui Dumnezeu (de vreme ce nu poți adresa întrebări decât cuiva despre care crezi, cel puțin, că există). Având în vedere complexitatea problematicii, demersul argumentativ nu va urmări o schemă silogistică, ci va fi construit sub forma unor reflecții, adresate „prietenilor lui Iov”, de ieri și de astăzi.

„El este Cel de-a pururi căutat: nu-L găsim decât căutându-L mereu”

Atunci când îți poţi concentra întreaga ta putere de iubire, încredere şi devoţiune către Hristos, iar nu către certitudinile tale la care te raportai, cândva, ca la un adevăr absolut (substituindu-le aşadar, în mintea ta, Persoanei Lui), ești pe drumul cel bun. „Conceptele despre Dumnezeu creează idoli” - nota meditativ, în acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa, iar teologul ortodox rus Paul Evdokimov adaugă: „Atunci, doar uimirea mai pricepe ceva”. Certitudinile între zidurile cărora îţi încuiai propria gândire nu erau decât un scut al psihicului tău care, spre deosebire de partea spirituală din tine, caută certitudini mai degrabă decât efortul de a gândi întrebări, preferând confortul în locul libertăţii.

Dacă ai învăţat să-ţi evaluezi orice idee (inclusiv sau mai ales pe cele religioase) supunând-o celor mai neîndurătoare critici, atunci vei înţelege cu adevărat profunzimea cuvântului patristic, potrivit căruia filosofia ne este nouă, creştinilor, „un pedagog către Hristos” (este - aş îndrăzni să adaug - cel mai de încredere şi cel mai exigent „pedagog” către El). Atunci Îl vei iubi pe El din ce în ce mai mult... fiindcă doar El ţi-a rămas. Şi vei învăţa că, dacă-L ai pe El, nimic nu ai pierdut. Oare Apostolul Petru când a crezut cu mai mult curaj: când călătorea, prudent, stând în barcă, sau când şi-a asumat „nebunia” de a păşi pe valurile tulburate de furtună, mergând către Învăţătorul?... Oare numai la lucrurile materiale Se referă Domnul când ne învaţă: „Cine nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”?... Nu, ci El S-a referit inclusiv (și mai ales) la bunurile spirituale, la ispita mândriei de a ne considera ca deținătorii Adevărului în loc de a ne strădui să devenim mărturisitori smeriți și consecvenți ai Acestuia. Din această perspectivă, părintele Sofronie Saharov, în minunata sa autobiografie duhovnicească, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, reformula astfel cuvintele Mântuitorului: „De voiește cineva să vină după Mine, acela să-și lepede toate noțiunile și conceptele sale de mai înainte și, luându-și crucea, să-Mi urmeze Mie”. Să-și lepede, așadar, inclusiv acele convingeri potrivit cărora „cei care au credințe diferite vor merge sigur în iad”, „Dumnezeu îngăduie suferința pentru a ne încerca credința” (de parcă El n-ar cunoaște exact nivelul credinței fiecăruia).

În orice loc şi-n orice timp, alesul este Iov, nu „cucernicii” săi prieteni

Dumnezeu, Cel unic în Ființă și întreit în Persoane, este o infinită taină... El nu poate fi vreodată cuprins, limitativ, în definiţii şi nici mesajul său nu poate fi transformat în ideologie, fiind „duh şi viaţă”.

Părintele Nicolae Steinhardt scria atât de minunat că drumurile de acces la Dumnezeu sunt aproape infinit felurite... De aceea, n-am nici un drept moral să-i judec, conform standardelor mele, pe cei care au ales căi diferite. N-am dreptul de a-i judeca nici pe cei care nu cred deloc în Dumnezeu. Pot cunoaşte eu inimile sau gândirea altora?... Pot eu înţelege cât de profund şi autentic ştiu alţii să iubească?... Dacă aş şti asta... atunci da, aş avea dreptul să-i evaluez. Nu am nicicum vreo poziţie privilegiată faţă de nimeni, iar un mod de gândire „corect” nu asigură nimănui intrarea în rai. Samarineanul milostiv din Evanghelie s-a mântuit, aşa „eretic” cum era, tocmai prin faptul că s-a oprit din drum, asumând neputinţa aproapelui.

Oricât ne-ar părea de „ciudate” sau chiar „nedrepte” legile lumii spirituale, întotdeauna, în orice loc şi-n orice timp, alesul este Iov, nu „cucernicii” săi prieteni; iar dreptul Iov, să nu uităm, este nu doar cel credincios în mod total necondiţionat lui Dumnezeu, ci şi cel care - tocmai pentru că îşi lua credinţa în serios - a îndrăznit să-I pună întrebări Celui în Care credea, cu încrederea că El îi va răspunde. Prietenii lui Iov nu-I puteau pune întrebări Tatălui, fiindcă ei nu aveau un Tată, ci... doar o ideologie despre El (iar unei ideologii nu-i poţi pune întrebări fiindcă, dacă ai chestiona-o, ea n-ar mai rămâne ideologie, ci ar prinde viaţă). Tocmai de aceea, poate, în finalul Cărţii Iov, Dumnezeu îi îndeamnă pe prietenii „cucernici” şi „apărători” ai Divinităţii să-i ceară lui Iov să se roage pentru ei: ei nu se puteau ruga... ştiau să formuleze doar sloganuri şi justificări, nu întrebări, rugăminţi de iertare sau imnuri doxologice.

Smerenie și dulceață de vișine

Atitudinea „prietenilor lui Iov” - a celor de ieri şi de astăzi - ar putea fi descrisă, poate, prin aceste minunate versuri din poezia „Iad” a Zoricăi Laţcu (maica Teodosia): „O mucedă, cumplită lâncezeală/ Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,/ Nici flacără de dor, nici gând de foc./ În goluri care fără fund se cască/ Nu poate frumuseţea să se nască. (...) O piatră-ncremenită-n nemişcare/ Puteri să dea viaţă nouă n-are”. Iar aceştia, „prietenii lui Iov” din orice generaţie, nu vor şti să răspundă decât prin aceleaşi şi aceleaşi triste (şi comice totodată) acuzaţii formulate, de către Ferapont habotnicul, la adresa mult-credinciosului Zosima (din „Fraţii Karamazov”): „De ce învaţă că viaţa e o mare bucurie, iar nu o smerenie plină de lacrimi? Pentru ce nu recunoaşte că în iad este un foc material? Pentru ce mănâncă dulceaţă de vişine cu ceai?”...

Așadar, Hristos nu dictează, ci povăţuieşte; „nu porunceşte, ci invită” (Evdokimov); nu impune, ci propune. Este Domnul libertăţii, al bucuriei, al adevărului, al vieţii, al autenticităţii. El binecuvântează, totodată, încrederea, dar şi gândirea critică; curajul, însă şi prudenţa; maturitatea gândirii, dar şi nevinovăţia copiilor (I Cor. 14, 20). Hristos risipeşte toate ideologiile noastre şi orice altă formă de subminare a libertăţii de conştiinţă. El ne eliberează de ispita obedienţei, a evitării libertăţii şi responsabilităţii. El ne-a dăruit raţiunea pentru a progresa intelectual, nu pentru a-i lăsa pe alţii să gândească în locul nostru. Lui Îi este străină orice formă de fariseism, formalism şi habotnicie, superficialitate, oportunism sau laşitate.

La Hristos se poate ajunge în felurite moduri...

Și El găseşte multe „pretexte” să ne mântuiască. Se poate ajunge la Hristos prin credinţă, dar şi prin căutare neîncetată (cum atât de frumos spunea părintele Steinhardt că cei obsedaţi de întrebările despre credinţă sunt, prin însăşi starea lor căutătoare, deja credincioşi); prin smerenie şi discreţie, dar şi prin sacrificarea discreţiei de dragul exemplului pozitiv dat celorlalţi; prin iubirea milostivă practică faţă de semeni, precum şi prin pustnicie; prin tăcere, însă şi prin filosofie; prin contemplare, dar şi prin cercetare... Suntem atât de diferiţi... copii ai Tatălui ceresc, mereu răzvrătiţi şi, totuși, neîncetat iubiţi de către El. Am căzut din Rai şi tânjim după Rai, iar El, Fiul lui Dumnezeu, S-a pogorât să ne aducă înapoi în Paradis. Şi-şi alege oameni atât de feluriţi: intelectuali ca mulţi dintre Sfinţii Părinţi, pescari pe care-i face teologi şi filosofi ai dragostei Sale, legalişti fundamentalişti pe care-i face robi ai libertăţii întru iubirea Duhului (precum Saul din Tars), credincioşi profunzi, înflăcăraţi şi consecvenţi precum Ioan Evanghelistul, dar şi luptători asemenea lui Petru... Nimănui niciodată nu-i putem contesta accesul la comuniunea cu Hristos! Toţi suntem ai Săi - cei care credem, împreună cu cei care au convingeri diferite; cei care-L iubim cunoscându-L, dar şi cei care-L iubesc prin fapte, fără a fi auzit vreodată de existenţa Sa (Fapte 17, 22-23); cei cu „dreaptă socotinţă” şi cei care exagerează în ataşamentul faţă de forme; cei activi, dar şi cei contemplativi; copiii Martei, dar şi cei ai Mariei! Toţi Lui Îi aparţinem şi nici măcar unul dintre noi nu este întru totul vrednic de iubirea Sa. Toţi tindem către El (pe căi atât de diferite) şi El pe toţi ne aşteaptă acasă!