A fi în atenţia celuilalt

„Întreaga existenţă a omului printre semenii săi nu este altceva decât o luptă pentru a acapara atenţia celuilalt“. Aceste cuvinte ale lui Milan Kundera mi s-au părut importante astăzi, pentru că exprimă un mare adevăr. Cu cât atenţia pe care o acordăm celorlalţi a scăzut, cu atât lumea a devenit mai agresivă. Vulgaritatea şi stridenţa nu au întotdeauna drept cauză prostul gust, ci, de multe ori, o imensă tristeţe, pe care oamenii încearcă să o disimuleze astfel. Trăim într-o lume a exceselor, deci, a dezechilibrelor. Vedem în jurul nostru când o bucurie falsă, exagerată, ca în emisiunile de divertisment, când mâhnirea cea mai neagră, abandonul în disperare. Ba avuţie deşănţată, ba sărăcie lucie. Iubire fără margini urmată subit de ura cea mai crâncenă. Dar toate aceste excese strigă după atenţie, cer să fie luate în seamă. Oamenii nu vor să treacă neobservaţi, nu vor să se piardă într-o lume care jubilează permanent şi fără leac într-un fel de mistică fără fond şi fără perspectivă. Temeiul este în ea însăşi. Odată ce Dumnezeu a fost scos din ecuaţie, oamenii s-au privit dezorientaţi în ochi şi nu s-au mai recunoscut, întrucât lumina aceea subtilă care oferă adevăr şi recunoaştere lipsea. Complet străini unii de alţii, au rătăcit pe pământ, trecând prin tot felul de crize, experimente şi eşecuri, pentru ca, în final, să arunce pe umerii vecinului greutatea rememorării, a reconstituirii chipului pierdut. Din acest motiv, ne agăţăm cu disperare de atenţia celuilalt, care trebuie să ne redea fărâma de eternitate pierdută.

Şi totuşi, cine e celălalt? Este semenul lăsat de Dumnezeu să îmi semene mie, după cum sugerează şi numele, să mă văd în el, să-mi percep gradul de perfecţiune şi de frumuseţe. Este cel care, dacă îmi acordă atenţie, poate să mă salveze; îmi valorifică existenţa, îmi dă un impuls. Din acest motiv, câţi semeni am, tot atâtea motive de bucurie, dar şi tot atâtea posibilităţi de a nu mai fi. În neatenţia semenului meu stă însăşi moartea mea. Un prieten mă ucide atunci când uită că exist. Dacă se preface că nu mă vede când trec pe lângă el, acesta e semn că viaţa mea a fost anulată, cel puţin pentru câteva momente. Dar e suficient ca eu să înţeleg că lucrul acesta s-a întâmplat şi poate oricând să se repete. Prin repetiţie, eu mă deprind cu moartea creată de semenii mei dragi. Orice gest are o greutate imensă pentru că şi aşa echilibrul fiinţei umane este fragil. Fiinţa umană însăşi, prin cădere, a devenit vulnerabilă. Or, salvarea de anonimat, de risipire, de eşec şi, în ultimă instanţă, de moarte stă în semenul meu, în puterea lui de a mă vedea. A fi în eternitate înseamnă a fi în această minunată oglindire. Prin efectul creat, semenul îmi deschide poarta spre Dumnezeul meu, cel părăsit, cel uitat, cel scos din ecuaţie. A fi în atenţia celuilalt este o luptă pentru a câştiga o stare de rugăciune, atunci când cuvintele au fost uitate, este un zbor care acaparează orizontul negru al umanităţii. Cine îşi mai aminteşte cum ar trebui să arate? Nimeni, atât timp cât chipul nu i se reflectă în ochii semenului său. În mod uimitor, atenţia este ca o sferă care se poate mări, înglobând pe toţi oamenii sau se poate micşora până la dispariţie, lăsând întreaga lume pe dinafară; aceeaşi atenţie este ca o placentă în care orice om, bărbat sau femeie, îşi poartă fiul. Cu cât suntem mai atenţi, cu atât fiul creşte mai frumos, cu cât atenţia scade, cu atât fiul poate muri. Prin grija faţă de oameni noi toţi devenim un tot coerent şi grija pe care o purtăm se va întoarce în favoarea noastră.