A ne sfinţi înseamnă a ne umaniza

Sfântul reprezintă umanul purificat, prin a cărui subţirime spiritual-corporală transpare modelul său de infinită bunătate şi putere care este Dumnezeu. El este chipul restabilit al absolutului viu şi personal, un vârf ameţitor de apropiat şi ameţitor de înalt sau de sublim al umanităţii, capabil de un dialog complet deschis şi neîntrerupt cu comuniunea treimică. Sfântul anticipează zările umanităţii eterne, desăvârşite. Prin feţele tuturor sfinţilor transpare faţa lui Hristos, faţa de model a tuturor feţelor umane. Sfinţii revelează în ei şi fac eficientă umanitatea culminantă a lui Hristos, ca nişte ipostazieri ale ei. Ba mai mult: întrucât umanitatea adevărată e chipul lui Dumnezeu, ei revelează pe Dumnezeu în forma umană, pe Dumnezeu înomenit. (…) Subiectul sfinţeniei nu poate fi decât o persoană în relaţia ei pură cu o altă persoană. Sfinţenia se realizează în puritatea şi delicateţea relaţiei desăvârşite între o persoană şi altă persoană. Căci puritatea şi delicateţea sunt, în alţi termeni, fidelitatea, transparenţa şi atenţia totală a unei persoane faţă de altele. (…)

Cel ce se dedică cu fidelitate lui Dumnezeu, se consacră, se sfinţeşte, iar aceasta se realizează prin primirea Duhului Sfânt şi totdeauna pentru Dumnezeu şi pentru misiunea aducerii altor oameni la Dumnezeu. Dar cel care e total fidel lui Dumnezeu şi, prin aceasta, şi semenilor, e umanizat, sau sensibilizat ca om într-un grad superior. De aceea a se sfinţi înseamnă a se umaniza şi orice adevărată umanizare e în acelaşi timp sfinţire. Fiind sfinţenia supremă în forma umană, Hristos este şi omul pentru oameni în gradul suprem şi exemplar. Dacă sfântul este un om pentru oameni, întrucât e un om pentru Dumnezeu, Hristos este omul pentru oameni în gradul suprem, nu pentru ca să ne dispenseze pe noi de datoria sfinţirii, ci pentru ca să dobândim şi noi sfinţenia sau fidelitatea activă faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Prin Hristos, sfinţenia ca supremă transparenţă reciprocă a Persoanelor Sfintei Treimi ni se comunică nouă ca sensibilitate desăvârşită a relaţiei dintre persoana umană şi Dumnezeu, şi prin aceasta, şi între persoanele umane. Dumnezeu vrea ca toată lumea să se umple de sfinţi, toată lumea să se sfinţească, pentru ca sfinţenia Lui să se facă văzută şi slăvită peste tot în lume, devenind cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea sau fidelitatea, sau deschiderea, sau sfinţenia, prin extensiunea ei din Sfânta Treime. (Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I)