Abandonul și antidotul său

Pentru un bolnav paralizat timp de 38 de ani, care a experimentat în mod repetat sentimentul dezarmant al neputinței de a fi primul care ajunge la apa vindecătoare de la scăldătoarea Vitezda, în momentul neanunțat al tulburării minunate de către înger, mai mult decât neputința dureau singurătatea și abandonul. Nu am om! (Ioan 5, 7), sunt cuvintele cu care orice om însingurat își alimentează conștient ruminația de zi cu zi (deși noi reluăm sentimentul unui abandon similar, în mod inconștient, ca și cum această temă ar fi mereu neterminată în noi). Realitatea singurătății este dublată de crezul inuman al singurătății, că tu crezi că ești singur, pentru că nu ai un om care să te ajute, să te crească, să te vindece. Credința în singurătate este un ghimpe mai adânc decât propria singurătate. Cea dintâi poate fi doar contextuală, umană, de înțeles, de purtat, de exprimat, în cele din urmă, de depășit. Faptul de a fi singur acum, secundă de secundă, poate fi un adevăr dus și asumat de un om, prin forța cu care noi trăim și acceptăm realitatea prezentului. Dar a crede că nu ai om înseamnă a cimenta abandonul într-o singurătate fixată împotriva oricărei evidențe contrare, similar cu a închide mental orice ajutor posibil într-un viitor care de fapt ar fi putut însemna orice, chiar și eliberarea de singurătate, chiar și împlinirea dorului de îmbrățișare și comuniune. Cu alte cuvinte, înseamnă a ucide speranța sau a trăi singurătatea ca deznădejde. Credința în singurătate dublează iadul de zi cu zi al slăbănogului din Evanghelie, precum și al tuturor celor care trec prin experiența abandonului.

Ieri zăceai întins pe pat pierdut, epuizat și paralizat, și nu aveai pe nimeni atunci când apa se tulbura să te pună în scăldătoare. Astăzi Îl ai pe El, Cel care este o singură Persoană, și om și Dumnezeu, sau, mai degrabă, Dumnezeu-Om. Ai fost ridicat din patul tău sau, mai degrabă, ți-ai luat patul și ai văzut direct câștigul. Nu te lăsa din nou aruncat în pat prin păcat, în odihna rea a unui trup paralizat de plăceri. Căci ești un om nou acum, mergi!, așadar, cu plinătatea puterii. Iată cine te-a făcut întreg! Nu mai păcătui, ca nu cumva ceva și mai rău să ți se întâmple ție, dacă te arăți rău după ce ai primit o astfel de binecuvântare (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântări, 40 - la Bobotează -, 33).

Din erminia patristică a situației slăbănogului de la Vitezda, înțelegem natura abandonului uman, precum și fidelitatea radicală a lui Dumnezeu în fața oricărui abandon pe care omul îl trăiește. Cântăm în timpul Pavecerniței Mari imnul inspirat din teologia profetului Isaia: Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu, și încă, mai mult sau mai puțin evident sau conștient, continuăm să ne îndoim de această fidelitate dumnezeiască din viața noastră, pentru că ne-am tot obișnuit cu abandonurile zilnice, generate de imperfecțiunile relațiilor dintre noi, crezând că cel de lângă va fi și cel din interior... Dar nu se întâmplă așa... De fiecare dată celălalt, omul de lângă, indiferent de cât de adâncă este relația, tot timpul se va alege, în cele din urmă, pe sine. Și poate că, până la urmă, și este un reflex sănătos. Dar excepția mai este posibilă? Se poate trece peste credința în singurătate? Eu cred că pentru noi, creștinii, miza excepției paradoxale rămâne valabilă, deși umanul se alege pe sine, am putea ajunge să nu mai abandonăm și să ne vindecăm de rănile abandonului celuilalt.

Dar pentru aceasta trebuie să atingi dinamica excepției suprafirești a relației dintre oameni, care vine din dinamica relației dintre Dumnezeu și om. Astfel, excepția - sau mai degrabă, din perspectivă teologică, normalul - o reprezintă relația noastră cu Dumnezeu-Omul, Cel care nu ne abandonează niciodată - nu ne-a abandonat nici în cel mai adânc iad de uitare și neștiință, întrupându-Se, gustând moartea și coborându-Se până la iadul cel mai de jos...; El este adevăratul antidot la criza abandonurilor din viețile noastre. El este excepția care face posibile excepțiile și ieșirile din abandonul de zi cu zi din viețile noastre.

Din momentul în care în spațiul public a început să fie receptată înțelegerea teoriei atașamentului (John Bowlby), și mediul românesc a devenit din ce în ce mai atent la discuția despre traumă și abandon, din care se observă că există, evident, multă suferință. Strigătul îndurerat al slăbănogului se înmulțește exponențial atunci când îi cunoști pe oameni în interior. Atunci când ți se deschid sufletele și începi să le cunoști viața ascunsă, interiorul și pocăințele. Ca preot, dau această mărturie că, dincolo de soluțiile pe care terapiile contemporane le pot propune, fără a le ignora sau combate, găsesc că mesajul Evangheliei este atât de actual, tocmai pentru că atinge și o temă încă sângerândă în societatea noastră, abandonul, vindecându-l cu epifania teologică a Dumnezeului nostru Întrupat în viața Bisericii și arătându-ne foarte clar că, acolo unde nu mai rămâne nimeni, rămâne, de fapt, Dumnezeu, Cel care știe din interior cum se aud ecoul dezarmant al singurătății și gândurile la relațiile abandonate (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?, Matei 26, 46). Poate că acum ar trebui să le spunem oamenilor în căutarea vindecării: primul pas pentru a-ți lua patul și a umbla, sau primul pas spre normalitate, este relația cu cel care, dincolo de discreția Lui fascinantă, nu ne lasă niciodată. Căci cu noi este Dumnezeu... devine imnul antiabandon, dând puterea de a înțelege că abandonul cel mai grav nu este cum te uită oamenii în singurătate, ci cum tu alegi să păcătuiești, despărțindu-te de Dumnezeul nostru Cel atât de prezent.