Acceleraționism... spre Împărăție?
Mai repede spre Împărăția lui Dumnezeu sau spre Apocalipsa prin tehnologie? Aceasta este întrebarea pe care și-o pun tot mai numeroși pământeni, privind realitatea din jur. Dacă în numărul trecut am scris despre căsătoriile virtuale și despre modul în care stabilim relații afective cu mașinăriile (aplicațiile și device-urile pe care acestea rulează), acum voi aborda problema inteligenței artificiale (AI) în viața spirituală reală. Cu 23 de milioane de descărcări numai anul trecut, aplicația catolică Hallow înregistrează o tendință de creștere mai bună ca TikTok, spre exemplu. Așadar, ai putea crede că lumea se orientează spre Dumnezeu acum mai abitir prin poarta digitală și mai puțin prin Biserică. Așa să fie?
Cei care studiază fenomenul AI sunt îngrijorați. Atât de îngrijorați încât începând din Australia și până în Uniunea Europeană (ba chiar și în România, recent) se caută limitarea accesului la rețelele de socializare celor de până în 16 ani - vorbindu-se de așa-numitul majorat digital. Însă adulții, exonerați de prevederi limitative, sunt dezlănțuiți în a-și lega viața de aplicații, văzute fie ca prieteni fideli, fie ca sclavi supuși, fie care suport emoțional sau ca unelte de lucru, profit și orientare. Însă cei care dețin respectivele aplicații la nivel planetar, rețelele sociale și softurile de AI vor mult mai mult: să aibă predictibilitatea și, în plus, să dețină controlul asupra nevoilor de consum ale oamenilor, vor să le „sugereze” anumite dorințe, anumite formule de fericire care au în spate produse și servicii reale, și care costă bani. La fel, oamenii politici vor să știe ce este în mintea alegătorilor, dar, mai ales, cum ar putea să le influențeze votul și bunăvoința. Și deja aproape totul se poate programa la nivel de dorință și consum.
Însă aici apare o problemă: legislația statelor democratice din lumea liberă, modul în care se iau deciziile. E cert faptul că lumea digitală are o rată de dezvoltare și implementare extraordinar de mare, cu viteza fulgerului, însă nu același lucru îl are actul de guvernare democratic. În democrație, totul este cu încetinitorul (față de dictaturi, unde treaba merge „unsă”, cu viteza pe care o dorește autocratul), totul este supus dezbaterii, se fac diferite concesii, se caută excepțiile etc. Asta pentru ca fiecare categorie socială sau chiar cetățean să nu fie nedreptățit sau excesiv avantajat în detrimentul altora. În țări cu tradiții în conducerea pe bază de forță brută, aceste „fleacuri” nu interesează pe nimeni. Revenind însă la lumea liberă, apare conflictul între ceea ce vor oamenii de afaceri cu forță uriașă (de influență, financiară etc.) și mersul societăților bazate pe egalitate de șanse, drepturi și obligații. Această abordare nouă, de viziune diferită dintre mediul de business și mediul politic & legislativ, poartă numele de acceleraționism. Tocmai sistemul democratic este cel care, în opinia mediului planetar de afaceri, încetinește sau chiar blochează dezvoltarea fără limite a noilor realități sociale, economice și culturale. Supra-legiferarea și lentoarea decizională sunt dușmanii declarați ai noilor tehnologii.
Ce facem însă cu mediul religios? Cum răspundem la tendința ca oamenii să prefere relația cu un agent de inteligență artificială (disponibil 100% din timp, egal în conversație și atent la elementul de fidelizare a humanoidului) în locul sacerdotului? Există deja aplicații ca ChatwithGod și The Bible Chat, cu milioane de utilizatori, care ocupă - în mintea și sufletul multor credincioși - un loc central. Mai nou, Papa Leon a refuzat categoric crearea unei aplicații în care el să fie personajul central (un avatar), urmând ca agentul AI să vorbească cu vocea lui, să poarte un dialog ca și cum Papa însuși ar fi prezent acolo. Însă cu defunctul Charlie Kirk deja oamenii vorbesc prin intermediul AI, iar acesta le „povestește” cum e viața în rai, alături de Isus Christos...
Antropomorfizarea acestor mașinării „duhovnicești” este tendința care deja face ravagii între cei cu credință slabă, cei ezitanți în căutări, cei nedispuși la un minim efort spiritual și ascetic. Căci aplicația îți „dă dreptate” permanent, cu unicul scop de a nu te îndepărta de ea, de a rămâne captiv, și nu de a te îmbunătăți sufletește. La Hristos, ca Persoană, ajungi tot printr-o persoană, totul este personal în creștinism. Personalism comunitar, așa cum îl descria Sf. Părinte Dumitru Stăniloae, acesta este creștinismul lăsat nouă de Iisus Însuși, propovăduit de Apostoli și ucenici. Iar surogatul dialogic om-mașină este fără viață, fără suflet, fără finalitate sănătoasă, ci doar spre amorțirea simțurilor veșniciei, cu care am fost înzestrați din „program”, încă de la Facere.