„Adevărat zic vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa”

După distrugerea Templului din Ierusalim în anul 587 î.Hr. de oștile babiloniene conduse de regele Nabucodonosor și reclădirea ulterioară a marelui locaș în timpul conducătorului Zorobabel, în pofida tur­bu­lențelor politice și sociale, poporul ales al lui Dumnezeu și-a găsit o permanentă coerență religioasă. Însă, din momentul Întrupării Mântuitorului, toată această „evlavie” exterioară a jertfelor și împlinirii poruncilor Legii vechi a­junge să fie pusă sub semnul între­bării și nu dovedește deloc cre­dința puternică pe care considerau că o au cei care Îl așteptau pe Mesia.

Nașterea Domnului și indiferența poporului ales

La vremea Întrupării Domnului, poporul iudeu trecea printr-o perioadă relativ liniștită, în pofida faptului că se aflau sub ocupație romană. Taxele erau destul de mari, iar nivelul de trai, cu excepția Ierusalimului și a câtorva orașe mai mari, rămânea relativ scăzut. Din punct de vedere religios însă, Templul din Ierusalim atrăgea nenumărați iudei din interiorul și din afara hotarelor și cultul iudaic era apreciat chiar și de romanii care dețineau puterea politică și rezidau acolo, fapt confirmat de numărul mare de prozeliți din rândul acestora. Însă, dacă romanii gândeau ca iudeii din punct de vedere religios, iudeii ajunseseră să gândească precum romanii din punct de vedere politic. Primii se apropiau de Dumnezeu, fapt confirmat și de extraordinara și rapida răspândire a credinței creștine după Învierea Mântuitorului în toate teritoriile Imperiului Roman. Însă iudeii ajunseseră să gândească mai mult politic decât religios, chiar dacă păreau să împlinească toate perceptele Legii vechi, pentru că deveniseră deficienți în ceea ce privește iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Acest fapt reiese din toate întâmplările care înso­țesc venirea pe lume a Pruncului din Fecioara Maria. În primul rând, când cei trei magi vin să întrebe despre momentul Nașterii lui Mesia, vestită de steaua care i-a condus până la Ierusalim, regele Irod „s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2, 3). Sentimentul pe care îl încearcă poporul iudeu și conducătorii acestuia, atât politici, cât și religioși, este cel de „tulburare”. Nimeni nu se bucură, nimeni nu se arată dispus să cerceteze dacă Mesia într-adevăr Se naște. Toți par încremeniți într-o realitate paralelă, care nu are nici o legătură cu venirea lui Hristos, după cum ne spune și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Reticența față de propovăduirea Domnului

Chiar dacă mulți oameni se bucură de minunile pe care Hristos le săvârșește după începerea propovăduirii Sale, totuși, atitudinea lor este extraordinar de oscilantă. Pe de o parte, mulțimile Îl ascultă cu atenție, însă dovedesc uneori o mare ostilitate, care riscă să ajungă la forme violente. De exemplu, după o scurtă cuvântare a Domnului ținută în sinagoga din Nazaret, locul unde Acesta petrecuse toată copilăria Sa, comunitatea iudaică este atât de scandalizată încât, „sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie” (Luca 4, 29). Atât de necredincioși sunt, încât își doresc să-L ucidă pentru simplul motiv că spusese următoarele: „Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta. Şi le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa. Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul” (Luca 4, 23-27). Simpla referire la credința mai puternică dovedită de văduva din Sarepta Sidonului sau Neeman Sirianul, exemple binecunoscute din istoria Vechiului Testament de păgânii care au trăit minuni extraordinare în dauna poporului iudeu necredincios și îndărătnic, rănește atât de mult inima mândră a „com­pa­trioților” din Nazaret încât aceștia vor să-L arunce în prăpastie!

La toată această atitudine oscilantă a mulțimilor, concretizată cel mai clar în slăvirea Domnului la Intrarea în Ierusalim și, apoi, în strigătele care-l doreau răstignit la o săptămână distanță, se adaugă și critica fățișă a Mântuitorului în cuvântările și gesturile dure ale cărturarilor, fariseilor și saducheilor, cât și ale arhiereilor și preo­țimii iudaice. Deși se proclamă credincioși și slujitori ai lui Dumnezeu, toți se dovedesc incapabili să Îl descopere cu adevărat pe Hristos și să creadă în El și învă­țătura Sa. De aceea, întâlnim momente în care Hristos „se mira de necredinţa lor” (Marcu 6, 6) și un rechizitoriu dur al Domnului păstrat sub forma unui discurs rostit împotriva cărturarilor și fariseilor fățarnici (cf. Matei 23, 1-39) care sunt acuzați de propovăduirea Legii lui Moise fără a o împlini ei înșiși.