Adevărata chemare a omului

Luna octombrie este, poate, cea mai bogată lună a anului pentru credincioşii din ţara noastră, prin prăznuirea Cuvioasei Parascheva şi a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. În aceste zile de sărbătoare, în Iaşi şi în Bucureşti se adună un număr impresionant de pelerini din toate colţurile României, veniţi să se închine sfintelor moaşte, cu inima bună să le ceară ajutorul sfinţilor, să le mărturisească neputinţele, să se întărească în credinţă. Oamenii parcurg distanţe considerabile, stau ore întregi la coadă, zi şi noapte, indiferent de vreme, încărcaţi cu bagaje, pentru doar câteva minute petrecute efectiv acolo, în faţa moaştelor. Similar, icoanele făcătoare de minuni din bisericile şi mănăstirile noastre, precum şi marii duhovnici sunt căutaţi cu credinţă, încât este imposibil să nu te bucuri văzând câtă lume ascultă de sfatul „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia; cel ce caută află; şi celui care bate, i se va deschide“ (Matei 7, 7-8).

Am înţeles abia de curând realul folos al acestor pelerinaje. Cu siguranţă, se petrece o minune cu fiecare pelerin, fie că acesta o conştientizează sau nu, fie că este una mare sau, din contra, de o discreţie care o face să treacă neobservată în momentul în care reintrăm în ritmul nostru de fiecare zi. Cea mai mare minune a lor este însă faptul că, oameni fiind ca şi noi, ei s-au sfinţit. Aşezaţi acolo, la coadă, suntem atât de preocupaţi de toate cele necesare şi folositoare, desigur, pe care vrem să le cerem sfinţilor, încât uităm această idee simplă, care nu cred că lipseşte din nici o predică de la sărbătorile nici unui sfânt - aceea că toţi suntem chemaţi să ne sfinţim. Mergem la sfinţi ca la doctori, când poate ar fi mai bine să mergem la sfinţi şi ca la profesori cărora le cerem sfatul şi al căror model să-l urmăm. În romanul „Arhiereul“ al ieromonahului Tihon, personajul principal, episcopul, un exemplu nu doar pentru ierarhi şi preoţi, dar pentru fiecare dintre noi, spune că, din momentul în care realizăm că cineva este sfânt şi este canonizat, îl „încuiem în cer“, ne complacem cu gândul că noi nu suntem capabili să purtăm viaţa pe care a purtat-o el şi să facem sacrificiile pe care le-a făcut el; doar el este sfânt, ales de Dumnezeu pentru aceasta, şi noi - oameni de rând. Ne raportăm la sfinţi mai curând ca la nişte super-eroi, ca la nişte indivizi făcuţi din altă „stofă“, cu un alt bagaj genetic, veniţi poate ca Superman, de pe altă planetă, fiindcă a înţelege şi a accepta că s-au luptat cu aceleaşi lucruri cu care ne luptăm şi noi nu este deloc o realitate comodă. Mi-a apărut la un moment dat gândul că Mântuitorul a trecut prin toate încercările şi ispitele prin care trec toţi oamenii. Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Crucile omeneşti sunt, pur şi simplu, cruciuliţe care ne ajută la mântuirea sufletelor noastre, în timp ce Crucea lui Hristos este foarte grea, pentru că El nu Şi-a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru Sine“ (Patericul Athonit). Dacă nouă ne uşurează Dumnezeu povara, dacă nouă ne-o dă după puterea noastră de a o răbda, Hristos a trăit toate tipurile de încercări şi ispite la cel mai înalt grad, culminând cu cea a părăsirii pe Cruce. Din dragostea Sa pentru oameni, El nu a vrut să „rateze“ nici una dintre încercările prin care ar putea cineva trece la un moment dat, a vrut să ne dea acest model şi această speranţă: în trup fiind ca noi, la fel de slab ca noi, El singur a putut duce toate - cum să nu reuşim şi noi să ne descurcăm cu partea noastră când noi avem harul Fiului, dragostea Tatălui, împărtăşirea Sfântului Duh, mijlocirea Maicii Sale, rugăciunile sfinţilor Săi şi ocrotirea îngerului păzitor? Fiecare dintre noi, oricât de incomod ne apare, suntem chemaţi să ne sfinţim, să ne luăm crucile. În această idee scrie părintele Rafail Noica că adevărata antropologie pe care ne-a arătat-o Hristos este că sufletul nostru poate sta de-a dreapta lui Dumnezeu, asemeni tuturor sfinţilor Săi, în virtutea faptului că Iisus şade acolo nu ca Fiu, ci ca Om. Din păcate, discursul misionar nu mai prinde la public şi, îndrăznesc să afirm, mai ales la generaţia mea. Suntem obişnuiţi sau, poate, învăţaţi să dorim normalitatea, simplitatea, să nu ieşim din tipare, să le căutăm pe ale noastre şi să le lăsăm pe ale altora. Dar, din păcate, nu este vorba de normalitatea şi simplitatea gesturilor care vin din smerenie, ci de cele care vin din dezinteres şi dintr-o oarecare reticenţă faţă de asumarea de responsabilitate. Aceasta nu se întâmplă doar la nivel imediat, privitor la relaţiile cu cei apropiaţi, ci şi la nivel social se remarcă o lipsă a atitudinii civice. Poate dezamăgirea părinţilor noştri cu privire la realitatea societăţii de tranziţie ne determină pe noi să nu mai facem ceea ce făcea Sfânta Xenia din Sankt Petersburg, să cărăm noaptea cărămizile mai aproape de locul în care ziditorii aveau nevoie de ele pentru a construi biserica. Pentru rugăciunile lor, să învăţăm curajul şi responsabilitatea şi să răspundem după putere chemării lui Hristos.