Adevărata rugăciune se găseşte în inima omului

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge, că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: „Stai, hai să te învăţ“. Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce, încet-încet, pe treptele rugăciunii. Când a învăţat să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Or, fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: „Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!“

Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. „Strigă aşa, femeie!“ Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: „Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte!“ Nu striga: „Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!“ Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.

Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru ea. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: „Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel.“ Adică „tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!“ Ea, atunci, mai tare striga. Şi Apostolilor le era mila: „Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră!“ O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: „Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.“

Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: „Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israel, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor“.

Adică, „chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii“. Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: „O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas.“ Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă! (Arhim. Cleopa ILIE, Despre rugăciune)