„Adevărul şi unitatea Bisericii“

Secolul al XX-lea a înregistrat, în viaţa eclezială, o importantă resurecţie a spiritului neopatristic. Personalităţi ca părintele Iustin Popovici, la sârbi, Vladimir Lossky, la ruşi, părintele Dumitru Stăniloae, la români, sau Christos Yannaras, la greci, reprezintă momente de esenţială regenerare a vechii tradiţii spirituale patristice răsăritene. Această mişcare de reînviorare a vechiului mod de gândire al Sfinţilor Părinţi a apărut în secolul trecut ca o fundamentală necesitate de prezervare a tradiţiei duhovniceşti în faţa provocărilor generate de secularismul raţionalist. Marile teme ale spiritualităţii ortodoxe: isihia, rugăciunea, icoana, liturghia au devenit în noul context cultural, al secolului trecut, elementele de forţă care au refundamentat o teologie aflată în plină criză, generată de abandonul experienţei mistagogice a adevărului, specifică Răsăritului, în favoarea intelectualizării excesive a discursului teologic.

Situată în afara cadrului său natural, experienţa personală, teologia devine inevitabil ideologie. Ea nu mai exprimă experienţa vie a întâlnirii directe cu Dumnezeul cel viu şi personal, ci o perspectivă discursivă, diluată, moartă. În acest context, Christos Yannaras, una dintre cele mai sonore prezenţe ale spaţiului de gândire grecesc actual, cu studii de teologie şi filosofie la Atena, Tesalonic, Bonn şi Paris, observă în cartea sa, „Adevărul şi unitatea Bisericii“, apărută în traducere românească la Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, la sfârşitul anului 2008, că marea provocare a teologiei ca discurs, salvarea ei este dată de recâştigarea înţelegerii faptului cunoaşterii ca experienţă anaforică a relaţiei personale, experienţă ce trece dincolo de frontierele limitative ale discursului conceptual impus de metafizica occidentală. Pentru Yannaras, această dispută de idei nu este doar o ceartă a ideologiilor, o tensiune între diverse ontologii, ci delimitarea netă, ontică, între categorii axiologice fundamentale, de a căror înţelegere corectă depinde o întreagă civilizaţie. Un exemplu ar fi interpretarea actuală a termenului de unitate. Care mai este astăzi semnificaţia termenului de unitate eclezială? Reprezintă ea acelaşi lucru astăzi, ca şi în trecut? Pentru conştiinţa omului prezent, confruntat cu cea mai amplă mutaţie civilizaţională din istorie, globalizarea, cu toate efectele ei, de la ştergerea frontierelor şi până la negarea oricărei tradiţii, discuţiile despre unitate capătă noi semnificaţii şi, implicit, noi consecinţe practice. Pentru omul primului mileniu creştin, unitatea Bisericii era destul de uşor de delimitat: corpul eclezial, comunitatea credincioşilor, versus erezii sau schisme. Aceste ultime două fenomene, periferice, aveau un numitor comun: prevalenţa înţelegerii individuale şi fragmentare a faptului mântuirii. Manifestarea unei anumite preferinţe către unul sau altul dintre elementele învăţăturii de credinţă, în defavoarea întregului, precum şi o perspectivă individualistă, în defavoarea celei comunitare. În timp, unitatea vizibilă a Bisericii nu a scăpat acestei fenomenologii a disoluţiei, încât astăzi asistăm la o destructurare endemică a instituţiei ecleziale. Nu mai poate fi vorba în prezent de o singură Biserică, ci de o multitudine de instituţii ecleziale, cu percepţii diferite asupra scopului ultim al vieţii creştine: mântuirea sufletului. Acestei tendinţe încearcă să i se opună, la jumătatea sec. al XX-lea, Mişcarea ecumenică. Apărută în spaţiul anglo-saxon, această mişcare, cea mai amplă încercare din istorie de unificare a diferitelor facţiuni creştine, este dominată de bisericile protestante, care au impus bugetul de susţinere a birocraţiei acestei organizaţii, cât şi metodologia de lucru. Care este geneza acestei disoluţii? Ce anume generează această disipare centrifugă a elementelor? În „Adevărul şi unitatea Bisericii“, Christos Yannaras realizează o incursiune în lumea pură a principiilor. El observă faptul că limbajul teologiei, ca urmare a asumării chiar şi în spaţiul ortodox a metodologiei protestante, a dus inevitabil la ideologizarea acestuia, în detrimentul experienţei personale nemediate. Devenind ştiinţifică, limba preia caracterul ştiinţificităţii - obiectivitatea. Astfel, ea se transformă în cadrul neutralităţii ştiinţifice în instrument osificat, care obnubilează adevărul, în loc să îl dea în vileag. Explicaţia acestui fenomen, consideră Yannaras, rezidă în faptul că, în cadrul modernităţii, verbul este golit de încărcătura sa spirituală şi aruncat în sfera semnificării simbolice. Verbul nu mai este viaţă, ci metaforă a vieţii. Această mutaţie în planul principiilor are consecinţe în planul concret al vieţii. Unitatea nu mai este percepută existenţial ca o experienţă intrinsecă a armoniei fiecărei părţi cu întregul, ci ca efort de a armoniza pragmatic, după principiul eficacităţii, elementele aflate în disensiune. Deşi onorabilă, ca intenţie, Mişcarea ecumenică rămâne tributară acestei perspective sociologice a unităţii. Prezenţa Bisericii Ortodoxe în cadrul acestei mişcări poate reprezenta şansa primenirii acestui ideal al unităţii numai în măsura în care limbajul teologiei ortodoxe va prezenta o perspectivă pnevmatologică, specifică tradiţiei răsăritene.