Agathon Monahul: „Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruință”

La data de 3 septembrie 1948, fratele Sandu Tudor, retras deja din anul 1945 la Mănăstirea Antim, este tuns în monahism, primind numele de Agathon. Naș de călugărie i-a fost părintele Benedict Ghiuș. Data aleasă nu-i deloc întâmplătoare, cu doar o zi înainte de 4 septembrie, ziua în care în calendarul creștin ortodox este sărbătoarea Rugului Aprins (Ieșirea 3, 4)...

Semnificativ, Sandu Tudor semnase, probabil, cel puțin două articole cu pseudonimul Agathon Monahul, încă dinaintea tunderii în monahism, în primăvara aceluiași an, 1948! Astfel, acesta publică în ziarul Universul nu cu pseudonimul Sandu Tudor (numele său real fiind Alexandru Teodorescu), ci Agathon Monahul. Desigur că, pe bună dreptate, unii ar putea suspecta că semnătura ar putea aparține altui monah/pseudonim Agathon. În realitate, o recentă și extrem de pertinentă analiză de discurs, stilistică în primul rând, ne îndreptățește să susținem că acele două articole, plus încă unul din luna decembrie, același an, aparțin exact lui Sandu Tudor, părintele Agathon și, mai târziu, ca ieroschimonah, Daniil. Așadar, chiar dacă trebuie păstrată și o anume rezervă, de ordin științific, ipoteza de mai sus este bine susținută. Dincolo de stilistică, unul dintre argumente este însuși conținutul articolului. Înrudit, peste timp, cu un altul, despre care am mai vorbit aici, publicat de Sandu Tudor cu doar câteva săptămâni îna­inte de a pleca în pelerinaj la Sfântul Munte (Ziarul Lumina, 13 noiembrie 2024). Fiindcă regăsim aici subtilitățile jurnalistului Sandu Tudor și spiritul său combativ. Mai exact, în plină instalare a comunismului în România, semnatarul articolului are curajul de a pleda pentru lupta cea dreaptă, duhovnicească, folosind însă nu lancea, precum Sfântul Gheorghe, ci „armele” Duhului, ale Cuvântului.

O altă componentă de luat în seamă este locul unde apare articolul. Pagina religioasă a ziarului Universul este susținută de câțiva semnatari, precum părintele arhim. Valerian Zaharia, stareț al Mănăstirii Antim, pentru o scurtă perioadă, între martie 1948 și februarie 1949. Dar pagina respectivă este coordonată de arhim. Valerian Zaharia, care, într-un scurt anunț, îndeamnă potențialii semnatari din rândul clerului să-i trimită corespondență pe adresa Mănăstirii Antim. Așadar, chiar dacă, dată fiind interzicerea întâlnirilor Rugului Aprins din primăvara lui 1948 - a se citi și articolul istoricului Adrian Nicolae Petcu, intitulat „Mănăstirea Antim la începutul regimului democrat-popular”, din Ziarul Lumina, 6 ianuarie 2015 -, fiindcă renumele de jurnalist al lui Sandu Tudor rămăsese neîndoielnic viu, puternic, nu-i deloc exclusă o colaborare editorială cu vremelnicul stareț al Antimului.

În ultimă instanță, articolul respectiv, indiferent de semnatar, se dovedește a fi scris indubitabil de un adevărat om al Bisericii, purtător de îndrăzneală duhovnicească (parrhēsía). Căci, mai mult printre rânduri decât direct, autorul reușește să publice un articol subversiv, într-o perioadă tragică a istoriei noastre, subliniind: „Voim să punem un punct de lumină nu pe o nouă războire a lui cu lancea, în care era așa de meșter [Sfântul Gheorghe], ci pe una a cuvântului, râvna lui împotriva întunericului, confuziei în credință”...

Ori ce altceva era regimul comunist care tocmai se instala, cu sprijinul nemijlocit al armatelor URSS, decât un regim al întunericului, avid de promovarea abundentă a confuziei credinței? Iată, așadar, integral, mai jos, articolul intitulat „Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruință”, apărut în ziarul Universul din 24 aprilie 1948 sub semnătura lui Agathon Monahul:

„Azi avem hramul unui Sfânt Mucenic. Viața Bisericii este o adevărată desfășurare a clarităților Crucii, adică învățătura jertfei de sine pentru adevăr. Fiindcă adevărul Bisericii este, în același timp, mișcare vie și biruitoare a Duhului (Sf. Dragoste), cât și temei pururea neclintit, în Sfânt Înțeles.

Această trăire a omului creștin este vădită în eroica sfinților. Istoria sacră pune față în față, într-un chip cu adevărat pilduitor, eroica lăuntrică a omului, cu eroica lui din afară, adică contradicția, crucea pe care o face cucerirea adevărului în noi, precum și în lume.

Nu se va mira nimeni atunci, dacă arta creștină, în icoane sau pe zidurile oricărui naos de biserică ortodoxă, așază sfântul cel neclintit alături de sfântul dinamic. În lumina acestui înțeles, bătrânul și cuviosul ascet cu barba de zăpadă, în haina lui largă, cu o funie înnodată și palme deschise la rugăciune, stă în logică și firească tovărășie, alături de celălalt sfânt, tânărul strateg cu sabia în mână: Simeon Stâlpnicul alături de Sfântul Gheorghe marele mucenic, purtător de biruință.

Din bogăția de două mii de ani ai vieții Bisericii, libertatea în Hristos dă, însă, atât fiecărui creștin în parte, cât și fiecărui veac sau epoci dezlegarea de a alege și a avea preferin­țele sale.

Vremea noastră are foame și sete de lumină și înnoire. De aceea preferința noastră bate și se înclină mai curând spre dimineața de aur a unui sfânt ca Gheorghe Capadocianul.

Biserica, azi, îl sărbătorește, îi aduce podobi și cântări de slavă. Dar cine a fost Sfântul Gheorghe? Vom fi uimiți cât de puțin știm. S-a mai spus și se știe că Marele Mucenic Gheorghe e vestit și cunoscut cu mult mai mult prin faima cultului și hramului său decât prin amănuntele propriu-zis istorice ale vieții sale.

Tânăr din Capadocia, veacul III, mucenic sub Dioclețian, trecut prin suliță, pe roată și temniță, și sfârșind cu tăierea capului prin sabie. Dar ce știm mai îndeaproape despre el? Am putea spune că aproape numai atât cât ne descoperă simpla privire a icoanei lui.

Cele mai vechi documente sunt icoanele bizantine care-l înfățișează și hagiografiile lui. Toate zugrăvirile răsăritene ni-l arată călare, în armura sa de tribun roman [grad militar în armata romană], străpungând cu lancea un monstru la țărmul unui lac întins cât o mare, biruitor al unui șarpe uriaș sau crocodil care voia să sfâșie o fecioară, de fapt fiica unui domnitor al Libiei. «Frumos la față, tare cu trupul și viteaz cu inima, pentru aceia în oastea romanilor s-a rânduit și tribun, adică peste ostași căpetenie de o mie de oameni, iar pentru fapta sa în războaie i s-a dat dregătoria de comite la curtea Împăratului Dioclețian.»

Putere de a stărui în dăruirea de sine, adică vitejia, iată, trăsătura de căpetenie a caracterului său, în jurul căreia i s-a împlinit viața care i-a adus nimbul sfințeniei și l-a trecut până la legendă.

Noi, însă, astăzi, dintr-o dorință de simplitate evlavioasă, voim să ne amintim și să subliniem o altă trăsătură a vieții sfântului, trecută mai în umbră.

Voim să punem un punct de lumină nu pe o nouă războire a lui cu lancea, în care era așa de meșter, ci pe una a cuvântului, râvna lui împotriva întunericului, confuziei în credință. Fiindcă viața lui ne arată că la procesul său de martir, el a susținut lungi lupte cu cuvântul, împotriva unui mare magician Atanasie, ridicându-se împotriva vrăjitorilor de tot soiul și tot ce nu este claritate în credință.

Vom încheia, amintind și bunătatea sa și dezlegarea lui de bogății și mărire. Fiindcă Sf. Gheorghe, cum era curtean în suita lui Dioclețian, de cum acesta a dat edictul său din Nicomedia pentru prigoana creștinilor, mai înainte de toate «a judecat că acea vreme este lumii îndemânatică spre mântuire. Și îndată tot ce avea la el - aurul, argintul și hainele le-a împărțit săracilor, și le-a slobozit, iar pe celelalte averi ce le avea în Palestina a poruncit să le împartă la cei ce nu au, iar robilor ce erau acolo le-a dat drumul liberi».

Și așa dezlegat și ușor s-a pregătit pentru clipa pe care o întrezărea că va veni, ceasul mântuirii lui în Hristos”.