„Aici am început să fim oamenii lui Dumnezeu”

Nu poți să rămâi indiferent atunci când întâlnești, în drumurile prin țară pentru a documenta reportaje, comunități vii și lucrătoare unde credința naște fapta bună, iar jertfa confirmă crezul personal. Unul dintre fericitele locuri în care educația, la toate vârstele, se face prin Liturghie, rodind mai apoi însutit în filantropie, este și exemplara familie euharistică nu demult întemeiată în jurul Paraclisului Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea“ din Arad.

Într-un oraș în care ­dreptmăritorii creștini scad ca număr, fiecărei parohii îi revine o grea misiune pentru Ortodoxia Aradului de mâine. Potrivit unor statistici relativ recente, aproape o treime din populația acestei urbe frecventează adunările diferitelor confesiuni neoprotestante, care continuă să se propage în acest colț de țară. 

Atât cateheza, cât și învă­țământul teologic superior au avut mult de suferit în ultimele decenii. Școala teologică de aici nu se poate mândri cu un trecut prea fericit, căci, deși întemeiată în primul sfert de secol 19 și ridicată de la rangul de institut la cel de academie teologică în 1927, i se vor închide porțile mai mult de 40 de ani, în perioada 1948-1989. Ră­mășițele pământești ale ultimului său rector, părintele profesor Ilarion V. Felea, trecut la Domnul în 1961, odihnesc într-o groapă comună de lângă temnița din Aiud. Această școală de teologie poartă astăzi chiar numele acestui mare și ilustru dascăl, reprimindu-și locul său printre instituțiile românești care lucrează la educația celor care vor vorbi mâine lumii de la amvon. Printre profesorii săi se află oameni cu adevărat robuști duhovnicește, iar paraclisul acestei facultăți, o adevărată bijuterie în lemn, a apărut dintr-o necesitate de ordin practic a studenților. Ridicată în perioada 2002-2004, cu ajutorul unui bucureștean darnic și al multor alți ostenitori locali, bisericuța s-a născut în curtea facultății, căci chiar aici a fost prelucrat tot lemnul brut pentru pereții și aco­perișul ei.
Locașul de închinare are doi sfinți ocrotitori aparte: „Am dorit ca prin Sfântul Maxim Mărturisitorul să regăsim credința, iar prin Sfântul Mare Mucenic Mina, să ne regăsim pe noi înșine”, ne-a explicat părintele Ștefan Negreanu, slujitor al paraclisului de 12 ani și lector la Catedra de istorie bisericească universală a facul­tății. Același părinte ne-a vorbit și despre începuturile comunității înfloritoare de aici: „Dintre stu­denții care au terminat, mulți nu s-au mai desprins. Au rămas aici, atașați bisericii, ei, familiile lor și alți credincioși din jur. S-a creat un mediu asemănător bisericii studenților, de exemplu, de la București, de la «Sfânta Ecaterina», în care un aport important îl au și credin­cioșii, nu numai studenții. Pe lângă studenți, care participă la slujbe, s-a creat un nucleu puternic din cei care au terminat deja studiile și din mai multe familii de credincioși, care sunt alături de biserică, atrași de activitățile noastre. În acest context slujim noi.”

Strânși în jurul Potirului

Acest locaș este însă un spațiu al excelenței. Armonia slujirii clericilor, bunul-gust al icoanelor executate după erminie ce împodobesc pereții naosului de jur împrejur, precum și omogenitatea parcă monahală a vocilor celor două strane sunt martori vii. Locașul nu a rămas un simplu loc de practică liturgică pentru grupele de viitori preoți ci dimpotrivă, s-a deschis tuturor celor care au dorit să-i calce pragul.
Sursa și fundamentul acestor emulații duhovnicești și academice este Liturghia, „regina slujbelor”, cum îi place părintelui Negreanu s-o numească, iar strana este și rămâne un element-cheie al frumuseții vieții bisericești: „Spre deosebire de celelalte biserici de aici, unde se cântă glasurile locale, pe lugojană, la acest paraclis se cântă muzică psaltică.
Oamenii au fost atrași foarte mult de muzica psaltică, s-au adus unii pe alții și s-au întărit. Au fost atrași de împărtășire, de Sfântul Potir, de Liturghie, și au vrut s-o împodobească și cu glasurile lor. S-au creat două strane foarte puternice: a băieților și a fetelor. Câțiva dintre ei sunt studenți la Teologie. Restul sunt foști stu­denți. Fetele sunt studente și foste studente de la diferite facultăți, care acum au familii și copii”, ne-a explicat părintele Negreanu.
Iubitorii de frumos și bine sunt nu doar simplii credincioși ai bisericii, ci și slujitorii acesteia. Părintele Ioan Lazăr, duhovnicul facultății, asigură slujbele de peste săptămână, având alături doi diaconi. De peste șapte ani slujește aici și părintele Lucian Farcașiu, conferențiar la Catedra de teologie liturgică și teologie pastorală a facultății. Dragostea de Altar i-a strâns laolaltă, împreună-slujirea armonioasă a clericilor dând și mai multă frățietate celor din naosul acestei corăbii sfinte.

„Suntem fericiţi chiar dacă uneori mai avem greutăţi”

Florin şi Adela Bercea vin aici din 2005, de când au început, ca studenți ai acestei instituții, să se spovedească la părintele Negreanu. „Aici, la bisericuţă, am întâlnit dragostea care a schimbat radical viaţa noastră, am început să trăim teologia pe care o citiserăm în cărţi, să ţinem post, să fim oamenii lui Dumnezeu şi să vedem oameni ai lui Dumnezeu, fapt care ne-a determinat să nu mai plecăm de aici nici după ce am terminat amândoi facultatea. La bisericuţă se împărtăşesc duminică de duminică în jur de 100 de copii. Eu sunt educatoare, iar soţul meu profesor de religie. Împreună am făcut aici un club al copiilor, organizând și tabere dedicate lor. Având bisericuţa, pe părintele Ştefan şi pe ceilalţi părinţi slujitori de aici, avem tot ceea ce ne trebuie. Suntem bogaţi chiar dacă suntem săraci, suntem fericiţi chiar dacă uneori mai avem greutăţi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce avem”, ne-a declarat Adela Bercea.

Liturghie și filantropie

Liturghia a rodit însutit aici, căci bucuria slujirii împreună a născut neiubirea de arginți și chiar ajutorarea râvnitoare a celor aflați la marginea societății. Despre ce a generat dinamismul filantropic al acestei comunități ne-a vorbit chiar părintele Farca­șiu: „Mi-am dat seama împreună cu părintele Negreanu că nu putem reduce Sfânta Liturghie la faptul împărtășirii. E minunat că ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar în același timp este insuficient să ne împăr­tășim din Hristos și să rămânem insensibili la nevoile, la nepu­tin­țele celor de lângă noi. Atun­ci am încercat să împletim într-un fel pe cele două: Liturghia cu filantropia. Tot ce vine la biserică merge pentru lucrarea filantropică. Pentru că noi suntem susținuți financiar de statutul nostru de cadre didactice universitare, tot ce primim la biserică dăm la săraci. Oamenii cunosc lucrul acesta, și atunci contribuie cu foarte multă râvnă, pentru că știu că totul este dirijat către săraci și se vede finalitatea. La poarta bisericii ei văd cum se împart darurile lor pentru cei nevoiași. Săptămânal se dau sute de pachete săracilor. Așa se explică cum noi avem mai puțini cerșetori. Oamenii s-au obișnuit să nu mai cerșească, să nu mai ceară când cineva intră pe poarta bisericii, pentru că așteaptă momentul sfârșitului slujbei, când știu sigur că vor primi cele ce le sunt necesare: alimente și haine. Încercăm să-i ajutăm chiar și cu medicamente.”
De la părintele Negreanu aflăm că multor familii nevoiașe li se plătesc din banii strânși de credincioși fie încărcarea buteliilor, fie achiziționarea lemnelor de foc, fie factura la căldură sau chiar chiria pe o perioadă.
Untdelemnul ce abundă în candelele acestor „fecioare în­țe­lepte“ adunate aici face ca tot acest sprijin al celor suferinzi să fie constant. Activii voluntari care-i cercetează la casele lor pe săracii neputincioși sunt ajutați permanent de asistenți sociali, care și ei lucrează benevol, stabilind totdeauna o balanță între cerințe și necesități. De altfel, cu timpul, cei nevoiași au învățat ei înșiși să ceară doar ceea ce le este de folos. „Nu trebuie doar să credem cuvintelor celui care ne spune că are nevoie de ceva. Trebuie să vedem la fața locului de ce are nevoie, pentru a-l putea ajuta punctual, exact unde trebuie, pentru ca banii aceia pe care oamenii îi dau să fie eficienți, mila aceasta să fie lucrătoare. Din acest fond al milei pe care oamenii îl adună și-l dau în mod organizat trăiesc zeci de oameni, ba chiar sute. Ei trăiesc de pe urma acestui lucru. Nu trebuie să le aruncăm bani și să-i ignorăm trecând mai departe, căci poate nici acel om nu știe ce să facă cu ei, cum trebuie. De multe ori poate nu știe el însuși să-și gestioneze viața. Mi-am dat seama că mulți dintre oamenii aceștia au devenit atât de asociali, neputincioși de a se integra, neputincioși de a-și găsi o slujbă, de a se conduce pe ei înșiși, încât realmente singura lor salvare este să fie susținuți. Aceasta este o boală, și socială, și psihică până la urmă. Oamenii aceia sunt atât de sărmani încât nu pot să mai facă ceva. Noi trebuie să-i ajutăm, căci oamenii aceia trebuie să trăiască, dar nu parazitar. Încercăm să-i deschidem și prin credință către Dumnezeu, și prin aceasta, către semenii lor, ca să înceapă să vadă altfel lucrurile”, a adăugat părintele Negreanu.

Dragoste de străini și ospitalitate liturgică

Aici, cei nevoiași nu stau la poartă, ci intră deseori și participă ca toți ceilalți la slujbă. Încet, încet, ei s-au apropiat de cercul de binefăcători ai lor, unii dintre ei luând calea spovedaniei și a cuminecării. „Nu pierdem din vedere și o minimă integrare liturgică a lor. Tocmai faptul că pachetele acestea cu alimente se împart după sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii le dă o motivație. Ei vin la Liturghie, chiar dacă nu de la începutul ei, dar au parte și de bucuria șederii la slujbă, la rugăciune, iar apoi pleacă și mulțumiți, căci au ce să pună pe masă în ziua respectivă”, subliniază părintele Farcașiu.
Voluntarii acestui paraclis, aproximativ zece la număr, îi cercetează nu doar pe cei din cartier. Jertfind din energia și timpul lor, ei au inițiat o adevărată rețea în spitalele Aradului, solicitând ajutorul asistenților sociali și preo­ților de caritate din aceste institu­ții pentru a-i afla și sprijini pe cei pe care nimeni nu-i mai cercetează. Uneori chiar și o vorbă bună deschide un rai interior în sufletul celor rămași singuri.

Pași concreți pentru susținerea educației creștine

Această frumoasă familie eclesială nu s-a gândit doar să ajute prezentul celor lipsiți, ci ea privește și la ziua de mâine a educației propriilor săi copii. Preocupările sale au dat naștere Asociației Părinților Creștini Ortodocși, care, în parteneriat cu Arhiepiscopia Aradului, a luat inițiativa înființării unei școli creștine, ale cărei porți se vor deschide micuților de clasa zero chiar din toamna aceasta. Pentru moment, școala va funcționa în regim privat, însă sub tutela Bisericii, arhiepiscopia alocând viitorilor aproximativ 20 de școlari o sală de clasă în clădirea seminarului teologic din oraș. „Toți cei care sunt responsabili față de educația copiilor lor se asociază la acest proiect și își aduc copiii la o școală în care educația să fie una sănătoasă, o educație și moral-duhovnicească, nu numai una intelectuală. ­Deocamdată ne-am gândit la câteva cadre didactice cu ex­pe­riență din oraș, căci dorim să avem și o educație de calitate. Profesorii sunt oameni cre­dincioși. Ne-am axat să fie persoane de bună calitate profesională, dar și integrate în viața Bisericii, oameni care să știe și de problemele credinței, să poată oferi o educație creștină permanentă, nu doar la ora de religie. În această școală dorim să oferim o educație creștină constantă, pe întreg parcursul creșterii copiilor”.