Mormântul Sfântului Apostol Filip de la Hierapolis

Pe 14 noiembrie îl prăznuim pe Sfântul Apostol Filip, unul dintre cei 12 ucenici ai Mântuitorului. Pentru noi, românii, această sărbătoare are o importanță specială, deoarece el a propovăduit Evanghelia și strămoșilor noștri deopotrivă cu Sfântul Apostol Andrei. În anul 2011, o echipă de arheologi italieni i-a descoperit mormântul în anticul oraș Hierapolis din Turcia, pe care, în primăvara acestui an, l-am vizitat și noi. Pe locul martiriului apostolului și lângă intrarea în mormântul său, acolo și numai acolo, crește o plantă deosebită, ale cărei flori poartă o tulburătoare simbolistică creștină.

Sfântul Apostol Filip, serbat pe data de 14 noiembrie, nu trebuie confundat cu Sfântul Diacon Filip, unul din cei 70 de apostoli, prăznuit pe 11 octombrie. Apostolul Filip era din cetatea Betsaida, de lângă Marea Galileii, unde se născuseră și frații Andrei și Petru, cu care era de altfel prieten. El este cel de-al treilea ucenic chemat la misiune de Mântuitor. Și, așa cum spunea academicianul Emilian Popescu, care a scos la lumină cele mai convingătoare dovezi ale propovăduirii lui în teritoriile dacilor (Calendarul gotic, Apocrifa lui Abdias, Martirologiul occidental al lui Usuard), Apostolul Filip poate fi considerat, alături de Sfântul Apostol Andrei, naș al poporului nostru, iar ziua lui de prăznuire trebuie să fie tot atât de importantă ca și cea închinată Sfântului Andrei.

Martiriul

După Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Filip a propovăduit Evanghelia Mântuitorului mai întâi în Asia, unde a fost însoțit de Mariam (prăznuită la 17 februarie), sora lui după trup, și de Apostolul Bartolomeu, trecând prin multe încercări și necazuri, făcând nenumărate minuni. Ajuns în orașul Hierapolis din Siria în acea vreme, l-a înviat pe tânărul Teofil, spre încre­dințarea lui Aristarh, conducătorul orașului. După ce a zidit acolo o biserică și l-a așezat episcop pe Ir, a plecat mai departe în Lida și Misia, unde s-a întâlnit cu Apostolul Bartolomeu, sau Natanail, prietenul său, și cu Mariam sora, după care s-au întors la Hierapolis. Aici a tămăduit-o și pe Nicanora, soția guvernatorului ora­șului, care fusese mușcată de un șarpe și era pe moarte. Prin rugăciune cei trei au omorât o viperă, pe care păgânii din oraș o considerau zeiță și căreia i se închinau. În urma acestei întâmplări, păgânii i-au prins pe sfinți și i-au osândit la moarte. Sfântul Apostol Filip a fost spânzurat cu capul în jos, chiar deasupra ușii templului unde fusese vipera, iar Bartolomeu lângă peretele templului. În timp ce mulțimea arunca cu pietre asupra lor, pământul s-a cutremurat. Necredincioșii s-au speriat și i-au dezlegat, însă Filip trecuse la Domnul, așa cum îi fusese rânduit să își pecetluiască apostolia cu mucenicie, după ce trecuse și prin ținuturile dacilor, cărora le făcuse cunoscut cuvântul Mântuitorului. Lucrul acesta se întâmpla în anul 80, când avea 87 de ani. Pe locul unde a curs sângele apostolului se spune că a crescut după trei zile o viță-de-vie, ca semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, veșnic se îndul­cește de veselie împreună cu Domnul său în Împărăția cerurilor.

Sfântul Bartolomeu i-a botezat pe toți cei care au crezut în Hristos și le-a pus episcop pe Stahie, a îngropat trupul Sfântului Apostol Filip și s-a dus în orașul Albana din Armenia Mare, unde a sfârșit și el răstignit. Sfânta Mariam, sora lui Filip, a mers în Licaonia, unde a convertit mulți păgâni, după care s-a mutat și ea la Domnul.

În vara anului 2011, efectuând săpături în situl arheologic din Hierapolis, astăzi orașul Pamukkale, provincia Denizli, din sud-vestul Turciei, asupra ruinelor unei nou-descoperite biserici bizantine, profesorul italian Francesco d’Andria împreună cu echipa sa de arheologi au identificat mormântul Sfântului Apostol Filip, undeva la vreo 40 de metri de biserica martirică. Structura locului de veci și inscripțiile descoperite pe acesta sunt indiciile care au dus la convingerea că acesta este mormântul Sfântului Apostol Filip. Acesta este situat pe culmea unui deal din nord-estul orașului, în afara zidurilor cetății. Biserica martirologică datează încă din secolul al V-lea. Sfântul Apostol Filip a fost înmormântat în centrul clădirii. Deoarece aceasta a fost incendiată cândva între secolele V-VI, locul exact al mormântului a rămas multă vreme necunoscut. Biserica martirului a fost ridicată probabil de un arhitect al curții imperiale bizantine. Jur-împrejurul clădirii se aflau opt camere dreptunghiulare, fiecare având câte trei arce. Patru dintre aceste camere erau folosite ca intrări în biserică, iar alte patru erau amenajate ca și capele. Biserica este situată în interiorul unei piețe compuse din 28 de camere pentru adăpostirea pelerinilor. Ca și în alte sanctuare bizantine asociate cu puterile vindecătoare, în aceste încăperi se practicau rituri de incubație: în timpul somnului, sfântul vindeca bolnavii și făcea profeții cu privire la viitor. Întregul complex a fost distrus de un cutremur devastator, urmat de un incendiu, pe la mijlocul secolului al VII-lea.

„Credeam că mormântul se afla pe Dealul Martirilor, dar nu l-am găsit în acea zonă. Până la urmă, am făcut descoperirea în timp ce dezgropam o biserică din secolul al V-lea”, declara la vremea respectivă profesorul Francesco d’Andria. Sfintele moaște ale Apostolului Filip nu mai sunt în mormânt. Potrivit lui D’Andria, acestea au fost, foarte probabil, mutate la Constantinopol la sfârșitul secolului al VI-lea, iar după aceea duse la Roma în Biserica Sfinților Apostoli.

Simbolul crucificării

Ajunși la ruinele bisericii martirice, simțeam cum ceva răscolitor, ceva din duhul cald, inconfundabil, al casei noastre de peste mări ne inunda inima. Ici-colo, din pământul secetos, roșul sângeriu al câte unui mac crescut direct din piatră incendia amiaza. Șopârle verzi-pământii strângeau arsura soarelui nemilos în platoșele lor osoase. Impresionați de moment descoperim orașul antic de la poalele dealului, în care, după cum ne asigură regretatul academician Emilian Popescu, ajunsese și Sfântul Andrei, care l-a ajutat pe Filip „în misiunea desfășurată de acesta în Frigia, la Efes și la Hierapolis, oraș important al Frigiei, centru de activitate misionară a Sfântului Filip”. Așa am înțeles noi pe loc dulceața și liniștea care puseseră stăpânire peste inimile noastre. Căci acolo, departe de casă, purtam cu noi și Peștera Sfântului Andrei, și Mănăstirea Sfântului Filip de la Adamclisi, unde se păstrează un fragment din sfintele sale moaște, și Derventul, și Arnota, cu fărâma ei din mâna Sfântului Filip, și tradițiile noastre andreene, și colindele, și „Filipii” din calendarele poporale, „ținuți” cu atâta grijă de peste veac de mamele noastre. Acolo respiram într-un acasă al nostru, pe care doar noi, românii, îl puteam gusta și experia. Și în această nemaipomenită stare de bucurie, descoperim cu emoție o floare crescută direct din zidul de piatră al intrării în templul unde fusese martirizat Apostolul nostru Filip, numită „Passiflora”. O plantă plină de istorie și simbolism, pe care aveam să o regăsim și ceva mai jos, la mormântul recent descoperit al marelui apostol.

Povestea acestei flori începe în 1609, în chilia lui Jacomo Bosio, un cărturar din Roma, care tocmai era vizitat de călugărul augustinian Emmanuel de Villegas, din Mexic. Acesta îi arată câteva desene cu o floare de o frumusețe extraordinară și foarte ciudată, care se numea „Passiflora”. Lui Bosio nu îi venea să creadă că putea exista în realitate așa ceva. Numele, care înseamnă „Floarea pasiunii”, „Flos passionis’”, i-a fost dat de niște preoți spanioli sosiți în sudul Americii, în secolul al XVII-lea, și se referă clar la Patimile lui Iisus. „Passiflora” a fost cunoscută și ca „Espina de Christo” - „Coroana lui Hristos”, în Spania, sau „Steaua Fecioarei Maria” în Germania. Pentru Jacomo Bosio însă, floarea reprezenta mai degrabă misterul Patimilor lui Iisus, pentru că includea simboluri ale crucificării. Ca urmare, din interpretarea lui, „Passiflora” primește și numele de „La flor de las cinco llagas” - „Floarea celor cinci răni”. Contrar primei impresii, floarea nu are 10 petale, ci numai cinci, restul fiind sepale; toate 10 îi reprezintă pe discipolii fideli lui Iisus, mai puțin pe Iuda și Petru. Întreaga corolă purpurie, care are 72 de filamente, simbolizează Coroana cu spini. Cele cinci stamine sunt cele cinci răni, iar cele trei stiluri ale pistilului reprezintă cele trei cuie. Frunzele au forma vârfului de lance care L-a străpuns pe ­Iisus, iar pe spatele lor apar 30 de puncte întunecate, simbol al celor 30 de arginți primiți de Iuda pentru trădarea sa. Autorii de mai târziu au îmbogățit legenda, spunând că fructul „Passiflorei” simbolizează Pământul, iar ­cârceii aduc aminte de biciul cu care a fost lovit Mântuitorul.

O altă legendă vorbește despre faptul că Iisus Hristos agonizând a lăsat să cadă asupra unei flori mici, albe, sărăcăcioasă ca formă, o picătură din sângele Său. Pătată de sângele divin, aceasta s-a transformat imediat. Așa a apărut simbolul crucii pe mica floare și s-a colorat în roșu, iar cuiele și ciocanul au apărut în centrul florii. Frumusețea ei bizară evocă instrumentele Patimilor lui Iisus: corola este coroana de spini, cele trei stiluri ale pistilului sunt cuiele, iar staminele ciocanul.

La început, accesul la cripta apostolului se făcea atât prin partea de sus a bisericii, cât și din interiorul lăcașului de cult. Curios este faptul că mormântul nu este poziționat în Martirionul dedicat sfântului, ci în această biserică cu trei nave de lângă. Acest lăcaș a fost construit în jurul criptei romane unde rămășițele apostolului au rămas până la sfârșitul secolului al VI-lea, când au fost mutate la Constantinopol, iar de aici la Roma, cum am arătat. Astăzi, niște zăbrele de fier opresc accesul în criptă. Dar se poate observa în interior o cămăruță întunecoasă și răcoroasă. O efigie sculptată se află deasupra intrării, iar mai multe baze de coloane din Altarul bisericii încă stau în picioare în jur. În acest loc am trăit sentimentul contemporaneității cu el, Apostolul nostru Filip, iar vița-de-vie crescută în țărâna în care a picurat sângele lui s-a pre­schimbat astăzi în floarea „Coroanei lui Iisus”, minunându-ne pe noi și făcându-ne să rostim: „Cel ce te-ai rugat pentru ne­săbuiții asupritori porniți împotriva ta, roagă-te și pentru noi, care, cu stăruința în păcate, nesocotim îndelunga răbdare, bună­tatea și milostivirea Dumnezeiască și, precum ai lucrat la înduplecarea acelora din răutățile lor, și pe noi ne ajută a ne îndrepta către faptele cele bune, ca să ne pomenească întru Împărăția Sa, Hristos Dumnezeu”. Amin.