„Aici învăţ să mă descurc în viaţă“

Ocnele Mari se pare că este oraşul cu locuitorii cei mai năpăstuiţi din România. Surparea pământului de pe muntele cu vegetaţie puţină e un lucru obişnuit în zonă. Sunt acolo case în spatele cărora se cască gropi adânci. Dar oamenii nu au deznădăjduit în faţa acestor necazuri. S-au unit şi au reuşit să aducă bucurie în sufletele celor necăjiţi. Pentru că şi-au dat seama că împreună pot învinge orice dificultate, au început să conceapă proiecte prin care să sprijine pe oricine ar avea nevoie de ajutor. S-au gândit la copiii care nu au multe şanse în viaţă din cauza familiei, a stării sociale sau a altor lipsuri cu care au venit pe lume.

Parohia din Trăistari (care aparţine de Ocnele Mari) întreţine un Centru social şi două Centre de zi situate în Ocnele Mari şi în Copăcelu, un sat situat la câţiva kilometri de Ocnele. Cele două centre de zi găzduiesc 35 de copii aflaţi între 3 şi 7 ani, Centrul de zi Petria, iar pe segmentul 7-14 ani există Centrul de zi de la Ocnele Mari. „Am început colaborarea cu Fundaţia «Inimă pentru inimă», care avea proiecte finanţate de un preot romano-catolic din Milano. În 2001, când s-au întâmplat necazurile la Ocnele Mari, când casele oamenilor o luau la vale, o parte dintre copiii care veneau la grădiniţa unde era educatoare şi soţia mea beneficiau de sprijinul fundaţiei amintite. Atunci mi-am zis că trebuia să fac ceva pentru cei ce se aflau atunci în suferinţă. Era nevoie să intervină biserica“, spune părintele Veţeleanu. Parohia din Copăcelu, situată la aproximativ trei kilometri, a donat un teren pe care s-a construit cartierul de case pentru 80 de familii sinistrate. Lucruri pentru inimă „Istoria primului centru este foarte interesantă“, mărturiseşte părintele Veţeleanu. „Preasfinţitul Gherasim, în momentul în care parohia a donat terenul pentru sinistraţi, şi-a manifestat dorinţa ca şi episcopia să facă o casă pentru cei necăjiţi. Dar nu avea teren. Parohia a dat 1.000 de metri pătraţi, iar episcopia a construit aşezământul. Aşa s-a născut Centrul de zi Petria, pentru copii preşcolari din zonele sărace, limitrofe periferiei Vâlcii“. La fiecare realizare au contribuit mai multe instituţii. Episcopia a construit edificiul, parohia a donat terenul şi plăteşte cheltuielile administrative, fundaţia „Inimă pentru inimă“ implementează proiectul, iar asociaţia romano-catolică „Bambini in Romania“ plăteşte cheltuielile de desfăşurare a proiectului. După patru ani de colaborare s-a reuşit rezolvarea situaţiei a 150 de copii. Toate aceste proiecte nu au ca ţintă doar copii aflaţi în dificultate, ci familia, în ansamblul ei. Faţă de copilul care vine în centrul de zi, familia are o obligativitate. Asistentul social intervine asupra familiei, încercând să caute un loc de muncă, făcând posibilă revenirea şi integrarea în societate. Pe lângă acest asistent, ajută şi preotul şi psihologul. Idealul nostru este ca toţi cei ocrotiţi să se întoarcă în familie, pentru că orice li s-ar oferi la centru, cei de acolo nu îi pot da pe mama şi pe tata. Se creează un circuit. Mai întâi se identifică familia cu ajutorul primăriei, al dispensarului, al şcolii sau al grădiniţei. După acest prim pas, urmează ancheta socială cu asistentul social al centrului. Familia este invitată la acest centru, unde încheie un contract social, pe care se obligă să-l respecte. În primul rând, trebuie să-şi ducă copilul la grădiniţă sau la şcoală. Apoi, în fiecare sâmbătă, are loc o întâlnire la centru, iar duminica se revăd la biserică. Programul unui copil este unul bine stabilit: după orele de şcoală, îl preia maşina parohiei, care îl duce la centru, unde mănâncă, doarme şi desfăşoară diverse activităţi educative. Tot aici îşi pregăteşte temele pentru a doua zi. Seara, copilul este dus înapoi în familie. Sâmbăta are loc întâlnirea pentru orele de consiliere. Continuarea activităţii de la Petria, unde sunt preşcolari, se face la Centrul din Ocnele Mari. Aici sunt copii de la clasele I-VIII. Acest centru este coordonat de un asistent social, dar are şi asistenţă religioasă permanentă. Un preot este la dispoziţia copiilor, studiindu-le comportamentul şi desfăşurând activităţi având caracter religios. De asemenea, aici se desfăşoară cercuri aplicative de informatică, limbi străine, dansuri populare, religie. Coordonarea acestor activităţi se face de cei doi educatori, preot, profesorii de limbi străine şi de informatică, care sunt cu toţii voluntari. Fundaţia are 33 de angajaţi şi 75% din bugetul acesteia este asigurat de parohie. În Consiliul parohial există mai multe persoane cu putere financiară, care sprijină aceste proiecte. Centrul de socializare şi reintegrare socio-profesională a tinerilor Copăcelu este administrat de Fundaţia „Inimă pentru inimă“ şi se adresează tinerilor proveniţi din institutele de la Bistriţa şi Băbeni, unde sunt tineri cu uşoare probleme neuro-psihice. Bambini in Romania Casa de la Copăcelu a fost construită pe terenul parohiei Trăistari, cu fonduri provenind atât de la parohie, cât şi de la asociaţia „Bambini in Romania“, condusă de preotul romano-catolic Virginio Rigoldi. Iniţiativa a pornit din partea credincioşilor români, care au dorit să ridice acest centru luând exemplu de la asociaţa italiană. „Copiii au venit pentru prima dată aici în septembrie 2006. Acum în această casă adăpostim deja a doua generaţie. Tinerii sunt selectaţi în ultimul an de studiu de la institutul din Bistriţa şi sunt integraţi în învăţământul de masă. Un an de zile învaţă aici deprinderile fundamentale de viaţă: să gătească, să spele, să comunice, să-şi facă cumpărături. Centrul de la Copăcelu se află în mijlocul comunităţii, fiind parte componentă a parohiei. Pe lângă aceste activităţi, copiii urmează ultimul an de şcoală, după care merg în alte două apartamente pe care Fundaţia «Inimă pentru inimă» le are în Râmnicu Vâlcea. Acolo, tinerii îşi găsesc un loc de muncă şi îşi păstrează economiile pe care le-au putut face şi, după un an de stat în apartament, încearcă să-şi găsească drumul în viaţă“, ne-a spus părintele Veţeleanu. Vârstele celor de la Copăcelu sunt între 21 şi 23 de ani. În permanenţă, la centru se află zece tineri, care după terminarea anului şcolar lasă loc altora. Personalul este compus din trei educatori, psihologi, asistenţi sociali, care se implică în sprijinul acestor tineri. Avem şi colaboratori voluntari care ne dau o mână de ajutor. Duminica, aceşti copii cântă în corul bisericii, bucurându-i pe credincioşi cu glasurile lor. Parohia Trăistari şi fundaţia amintită mai derulează un proiect, prin care se încearcă reducerea abandonării copiilor în maternităţi. Centrul de consiliere pe problemele abandonului nou-născuţilor funcţionează de cinci ani în oraşul Braşov. Laptele, mâncarea şi hainele asigurate de parohie sunt distribuite prin cabinete me- dicale la circa cinci sute de bebeluşi. În 2007, cabinetul de la Braşov a reuşit reducerea numărului de copii abandonaţi în maternitate, de la 271 la 48. Acest cabinet are trei angajaţi: psiholog, asistent social şi medic, lucrând în colaborare cu Direcţia Protecţiei Copilului din Braşov. „Pe lângă această intervenţie directă, pe care o facem asupra mamelor pe care le consiliem pentru a le determina să-şi păstreze copilul, noi monitorizăm timp de şase luni familia şi o ajutăm, punându-i la dispoziţie hrană şi îmbrăcăminte“, a adăugat părintele Veţeleanu. Doamna Lidia Dabu, preşedinte a Fundaţiei „Inimă pentru inimă“, ne-a spus: „Parteneriatul cu biserica a luat naştere în 1997, când nu ştiam care vor fi, practic, implicaţiile în social. Încet-încet, cu ajutorul preotului şi oamenilor am cunoscut care sunt nevoile şi problemele de aici. Eu sunt din Tulcea, dar destinul te face să te duci acolo unde îţi este scris să intervii sau să clădeşti ceva. Dacă am construit ceva, atunci acestea nu sunt casele, în număr de opt, majoritatea construite pe structură familială, ci încercarea de a oferi acestor copii ceea ce lor le-a lipsit de la naştere: căldura familiei“. Aceste case au adăpostit foarte mulţi copii. Prima dintre ele, cea de la Ocnele Mari, înfiinţată în 2000-2001, a avut ca scop dezinstituţionalizarea acestor copii care erau luaţi din orfelinate. Cu vârste între patru luni şi 12 ani, aceşti copii au nevoie de integrare în familia naturală. Cei ce erau dispuşi să ofere acestor copii un cămin, bunici, unchi sau alte persoane apropiate lor erau consiliaţi spre a înţelege că un copil se poate dezvolta armonios, numai în momentul în care trăieşte într-o familie şi are un climat de afectivitate şi de siguranţă. Succesul întoarcerii în familie „Oamenii din Ocnele Mari mi-au dat încredere că, împreună, putem face multe lucruri bune. Astfel de centre, precum cel de la Ocnele Mari, au fost inaugurate şi în alte oraşe, la Măcin şi Brăila. Scopul lor era găsirea unei familii pentru cei care sunt ai nimănui. În patru ani, cu ajutorul specialiştilor educatori, kineto-terapeuţi, medici pediatri, psihologi, asistenţi sociali, copiii care au călcat pragul acestor centre s-au recuperat şi trăiesc în propriile lor familii. Ne ducem şi acum să-i vizităm, după ani de zile de când au revenit la părinţii lor“, a mai spus Lidia Dabu. Aceeaşi doamnă ne-a povestit despre succesul integrării în familii: „Ne aşteptam ca aceştia să ne primească cu braţele deschise, dar, spre surprinderea noastră, faptul că şi-au regăsit familia, chiar dacă aceasta nu le oferă condiţii extraordinare, contează mult mai mult pentru ei. A trăi într-o familie nu se învaţă, se simte. Acest lucru l-au trăit copiii foarte profund. Excursiile pe care le-am organizat cu ei, hăinuţele frumoase pe care le-am cumpărat împreună, afecţiunea pe care au primit-o în căsuţe din partea noastră au cântărit mai puţin decât faptul că aveau un loc unde puteau spune cuiva mamă şi tată. În ciuda tuturor care au manifestat neîncredere faţă de activitatea noastră, mă refer aici la autorităţile de stat, s-a demonstrat că sentimentul familiei şi integrarea sunt posibile“. Ajutor de la Inter Milano Pe parcurs, aria de activitate s-a lărgit şi la nivelul centrelor de plasament. Aici am organizat şi serbat zilele de naştere ale copiilor care locuiau aici. Odată pe lună, veneam şi făceam un tort în care îşi puteau pune o dorinţă şi primeau ceea ce îşi doreau, dacă au fost silitori la şcoală, dacă nu au lipsit de la cursuri, dacă au avut o conduită bună. Aceste evenimente au însemnat foarte mult pentru copii. Cu sprijinul clubului de fotbal, Internazionale Milano, s-au organizat concursuri între campusuri, unde copiii beneficiau de bazele sportive ale unor cluburi de sport din Vâlcea, primind echipament sportiv şi împrietenindu-se cu ceilalţi copii care erau acolo şi care de multe ori îi luau acasă la ei. Un alt aspect urmărit a fost integrarea socio-profesională. Rezultatele au început să se vadă începând cu anul 2000. Aceşti tineri au învăţat să se descurce singuri, să aibă un loc de muncă. Paralel cu integrarea socială şi profesională s-a urmărit şi recuperarea lor, din punct de vedere comportamental şi psihic, în cazul copiilor cu dizabilităţi. În Vâlcea există două institute care adună copiii cu dizabilităţi, la Băbeni şi la Bistriţa, iar la Argeş se află un centru în localitatea Şuici, care astăzi este închis. Plângând pe treptele ProTV-ului Rememorând începuturile activităţii de sprijinire a tinerilor fără adăpost, doamna Lidia Dabu ne-a spus: „În 1999, în faţa postului de televiziune ProTV am găsit un grup de treizeci şi şapte de tinere, date afară din centrul de plasament Şuici. Nu exista atunci o legislaţie clară privind integrarea acestor fete, care stăteau pe stradă, iar ele au crezut că televiziunea le va oferi o posibilitate de a-şi exprima o opinie, de a se face cunoscut cazul lor, spre a fi ajutate. Am încercat să discutăm cu ele, dar comunicarea era dificilă. Avuseseră o viaţă foarte dură, erau abrutizate, agresate, nu aveau încredere în nimeni, considerau că toată lumea le vrea numai răul. O parte din ele era din Bucureşti, altă parte din Argeş. Cu mare greutate am adus primul grup, de 17 tinere, la Vâlcea. Erau pline de păduchi şi miroseau urât. Am plătit toate locurile dintr-un autocar pentru a ajunge la Râmnic. Am amenajat un apartament la Vâlcea şi apoi le-am mutat într-o căsuţă la Ocniţa. A fost deosebit de greu să lucrăm cu ele. Traumele pe care le trăiseră aceşti copii îi sălbăticiseră. La început, au aruncat mâncarea în cap educatorului. După şase luni de chin, am hotărât să nu ne mai ocupăm de ele. De abia atunci una dintre fete, lidera grupului, care acum lucrează la o firmă în Vâlcea, a zis: «Gata, e clar că nu ne vor răul. Noi trebuie să ne schimbăm». Din acel moment, toţi cei care au venit de la Şuici au beneficiat de programul nostru, integrându-se în viaţa socială, mulţi dintre ei având locuri de muncă în Vâlcea. Hrana lor este iubirea celor din jur „Este adevărat - mărturisea părintele Veţeleanu - toţi copiii care provin din centrele de plasament au acest sentiment puternic al marginalizării, pe care o observă din partea societăţii. Ei se strâng într-un grup şi consideră că toată societatea este vinovată pentru răul care li s-a făcut lor, că au fost dezavantajaţi de Dumnezeu. Este foarte greu să treacă peste acestea. Şi societatea are un cuvânt important de spus. Lupta cea mai mare nu este cu ei, ci cu societatea care trebuie să-i accepte. La început, chiar şi enoriaşii îi priveau cu suspiciune. Treptat, situaţia s-a schimbat şi acum, mai ales duminica, dacă vreun copil lipseşte de la biserică, credincioşii se întreabă: Ce s-a întâmplat? Unde sunt cei ce nu au venit astăzi la slujbă? O parte din hrana acestor copii vine direct de la credincioşii parohiei“. ▲ „Nu îmi cunosc părinţii“ „E o muncă complexă aceasta, de a lucra cu tinerii. Noi îi formăm pentru o viaţă independentă, în care să se descurce singuri. O zi în viaţa centrului se aseamănă cu viaţa oricărei familii. Există un program al fiecărei zile, care implică participarea efectivă a tuturor copiilor. Întotdeauna, în preajma acestor copii se află un adult care să-i iniţieze, să le vorbească, să fie un model pentru ei“, ne-a spus Filiroi Elena, una dintre educatoarele din centrul de la Copăcelu. La munca în solar, unde i-am găsit lucrând pe băieţi, era şi o fată, Maria. Are 21 de ani, este elevă în clasa a XI-a la Liceul de Chimie din Râmnicu Vâlcea. „Nu îmi cunosc părinţii. Ştiu doar că m-au părăsit în maternitate. Important este că aici învăţ să mă descurc în viaţă“, ne-a spus cu emoţie în glas Maria Stroe. ▲ Cămăraşi cu „trăişti“ Trăistari este un cartier al oraşului Ocnele Mari, un fost sat vechi de 300 de ani. Această denumire este păstrată acum numai de biserică. La Trăstari, se organiza anual un târg de traiste (regionalism „trăişti“) din păr de capră, pe care le foloseau cămăraşii. Aceştia mergeau la ocna de sare de la Ocnele Mari şi luau sare. Veneau din Austro-Ungaria şi cumpărau aceste „trăişti“, care le erau numai bune pentru transportul sării.