Alt fel de români

Un articol de: Pr. Cosmin Daniel Pricop - 05 Iunie 2010

Începând cu perioada comunistă şi ajungând până în prezent, foarte mulţi români au fost şi sunt încă tentaţi de mirajul Occidentului, imigrând în masă mai cu seamă în ultimele două decenii, când posibilităţile accesului la o viaţă mai bună, regăsită incontestabil numai în lumea civilizată a Europei, s-au diversificat, ajungând chiar la nivelul obiceiului de rutină. Desigur că fenomenul nu trebuie limitat doar la spaţiul ţării noastre, el regăsindu-se cu precădere în majoritatea ţărilor fostului bloc comunist (conform exprimărilor civilizate ale aceluiaşi Vest) şi totodată inspirând poveşti cu fugari desprinse parcă din romanele de science-fiction ale lui Jules Verne sau provocând îndeosebi creaţia artistică autohtonă de conotaţie liric-burlescă, savurată la scara blocului în compania berii la pet şi a pungii cu seminţe, care nu a ezitat absolut deloc să cânte aventurile compatrioţilor de pe toate meleagurile bătrânului continent şi nu numai.

Acest gold rush caracteristic perioadei de libertate pe care am traversat-o defineşte nu doar intenţiile de natură pur economică ce au dinamizat românii spre o zonă cu alte posibilităţi, mai bune, ci şi preocupările la nivelul perspectivei intelectual-formative ce au capacitat, în special tinerii, către direcţia unor oportunităţi inedite. Odată ajunşi într-un spaţiu şi într-un context altul decât cel autohton cu care se obişnuiseră până la un moment dat, primul instinct firesc este acela de a compara cele două peisaje, cel adoptiv şi cel nativ. Dincolo de efectul psihologic pe care îl are asupra omului noutatea, cu atât mai mult cu cât aceasta este superioară calitativ, dincolo de motivele care îl fac pe om să aleagă alt spaţiu al propriei existenţe şi care în ochii lui vor fi mult mai bune întrucât pe acestea se fundamentează propria decizie de a pleca, marea majoritate a românilor, nu numai a celor plecaţi, consideră actualmente străinătatea un pas înainte. Nimic neobişnuit până aici, numai că simpatia sau chiar dragostea pentru o altă cultură, economică, academică, muzicală sau de orice altă natură, nu presupune neapărat şi aversiunea faţă de zestrea propriului specific ca neam. Ca să nu mai vorbim de faptul că românii de peste hotare uneori refuză să îşi decline propria identitate, pentru a avea o şansă mai bună într-un anumit punct al carierei, chiar dacă aceasta nu înseamnă decât debarasarea farfuriilor prin cine ştie ce restaurant. În faţa unor afirmări expansive şi ofensive ale altor europeni lansate în toate domeniile, reminiscenţe probabile ale unui duh imperialist ce nu a cruţat nici o civilizaţie care contează astăzi la nivel universal, românii pleacă capul de cele mai multe ori prea uşor, ca şi când propria existenţă, parte a comuniunii unui neam întreg, ar fi o ruşine. Diferenţele dintre noi şi alţii sunt atât de mari pentru că se şi accentuează intenţionat. Noi ne considerăm prea înapoiaţi, iar ceilalţi, prea avansaţi. În faţa unor astfel de situaţii, te întrebi stupefiat cine suntem de fapt? Pendulezi între afirmaţiile cărţilor de istorie mai vechi sau mai noi şi consemnările istoriei vii, trăite de noi prin alte părţi. Suntem într-adevăr ceea ce am învăţat cu toţii şi ceea ce ni s-a inoculat sau totul este rodul şi plăsmuirea propriilor noastre minţi şi frustrări înăbuşite în şi totodată alimentate de neşansele repetate ale trecutului? Suntem ce spun alţii despre noi sau ceea ce afirmăm noi înşine? Şi în fond, ce determină valoarea sau nonvaloarea unei identităţi particulare şi comunitare? Cine realizează sau impune şi care sunt, de fapt, criteriile după care ne facem autocritica? Oricum am fi în realitate, oricum am considera că suntem sau oricum ar zice alţii despre noi, un lucru este incontestabil: nu suntem restanţi la vorbirea cu Dumnezeu. Muncitorii şantierelor de finalizarea cărora se va bucura lumea civilizată, îngrijitoarele bolnavilor sau bătrânilor deveniţi incomozi pentru copiii trăitori într-o modernitate în care sentimentele nu mai sunt de bonton, ospătarii clienţilor ce îşi permit să iasă în oraş cel puţin o dată pe săptămână, fiecare dintre ei, români, păstrează o icoană, o cruciuliţă sau o carte de rugăciuni care exprimă un alt tip de civilizaţie. Una aproape uitată de lumea bună. Dincolo de aspectele unei politici bisericeşti necesare care a determinat o întărire a conştiinţei ecleziale naţionale, dincolo de discuţiile trecute sau actuale referitoare la condiţiile trecerii sfinţilor din lume în calendar, existenţa sfinţilor români atestă îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de ei şi în definitiv faţă de noi toţi. Din această perspectivă suntem încă în lumea civilizată.