Alte cuvinte din cântecul amintirii

Sadoveniana zicere ne învăluie, mai mult sau mai puțin, mai des sau arareori, dar cântecul nu poate fi uitat de nimeni...

La hotarul împlinii celor 600 de ani de la întâia atestare documentară a satului Rădășeni, din vremea binecredinciosului Domn al Moldovei, Alexandru cel Bun, deși așezarea este mult mai veche, existând mărturii pertinente, a trecut atât de repede, aproape un an, de când o credincioasă ivită din țărâna acestui loc a pășit pragul veșniciei, pentru a se putea bucura, nădăjduim, dincolo, de frumusețile și bucuriile pregătite celor ce L‑au iubit și slujit pe Domnul Slavei.

Trecerea unui an înseamnă pentru cei apropiați momente grele, pe care, dincolo de nădejdea celor făgăduite și rugăciunile săvârșite, nu ai cum să nu le porți pe umeri, cu toată zăbava zilelor, care adaugă adeseori suferință la suferința fiecăruia.

Dar adevărat dătătoare de nădejde rămân cuvintele: „Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25‑26).

Bat la poarta amintirii zicerile, faptele, lumina și căldura celor care au fost alături de noi.

Cum am putea uita iubirea cuiva, mai ales când este adevărată?

Cum putem ignora cuvintele, faptele, lumina împărtășită și dorința de a fi întotdeauna deasupra lucrurilor mărunte?

Întru amintirea adormitei în Domnul, Elena Aioanei, voi lăsa cuvintele să vorbească, din cele rostite, dar și unele ziceri pe care le păstrăm în inimă.

Așa sunt cele ale scriitorului Grigore Ilisei, ale preoților, oamenilor de aproape și de departe.

Fărâmi din ele se așază în pagină întru neuitare.

Cuvântul unui preot care regretă sincer că nu mai găsește poarta deschisă și casa primitoare a unei femei creștine care s‑a ostenit să se dăruiască aproapelui, străinii și necunoscuții.

Mărturisea că nu poate înțelege cum s‑a putut întâmpla... Și, chiar dacă a trecut un an de atunci, pare a fi ireal.

Altcineva a mărturisit că Elena Aioanei este încă așteptată în casa unor bătrâni, unde mergea împreună cu apropiatele ei pentru a le alina, măcar în parte, suferința bătrâneții și a lipsurilor.

Altcineva spunea că era obișnuit să o vadă printre cele dintâi la biserică, cu ceva timp înainte de începerea slujbei.

Altcineva spunea că nu a auzit‑o vorbind așa frumos despre alții și altele, multe, pentru unele nefiind încă timpul...

Maica Elena L‑a rugat pe Dumnezeu să ne primească pe cei care astăzi lăcrimăm în amintirea ei și psalmodiem cântecul sadovenian al amintirii.

E un fel de poftire a lui Avraam, în fața căruia se înfățișează trei Bărbați. E treimica întruchipare și Avraam Îl roagă pe Domnul să nu îl ocolească, să intre în cortul acela unde El își arată caratele omeniei și ale iubirii de Domnul.

Această poftire pe care astăzi ne‑o face din ceruri maica Elena ține de felul ei de a fi, mereu cu brațele deschise și îmbrățișându‑ne pentru a ne arăta strălucirea omeniei ei și a bunătății sufletești.

Mulți oameni s‑au așezat în casa familiei Aioanei, nu sub stejarul de la Mamvri, dar sub umbrarul de viță din acea curte tihnită, cu o grădină a dorului, a tihnei și a iubirii. Toți cei care pășeam acolo eram fericiți de ospățul cu factură cu totul specială. Nu era un ospăț împărătesc, ci al unor oameni gospodari și acea dragoste de a fi împreună” (G. Ilisei).

*

Este greu de descris în câteva cuvinte sentimentele încercate, aflând atâtea amănunte ale vieții rudeniei noastre apropiate, Elena Aioanei.

Am retrăit, cu fiască părere de rău, momentele din viața celei pe care o comemorăm la un an de la trecerea ei la cele veșnice.

Îi mulțumim acum pentru gândurile bune, pentru sfaturile înțelepte pe care le primeam adeseori, pentru dragostea ei față de familie și față de semeni.

În relația pe care am avut‑o am învățat multe lucruri și regretăm că nu am prețuit‑o îndeajuns în timpul vieții.

Acum ne plecăm frunțile și ne rugăm Bunului Dumnezeu să o aibă în paza Sa, alături de dragii Miron și Dănuț. (I. Gîda)

O scriitoare și binefăcătoare în dorința ajutorării celor suferinzi, doamna Maria Mitocaru, spunea:

Azi, la Rădășeni, am primit binecuvântări de Sus!

O slujbă care ne‑a conectat la divinitate. Am fost bucuroasă să particip la omagierea unei mame, după cum și trăirile ei erau speciale.

Bunătatea și omenia mamei Elena au înflorit și în sufletele altora. Numai mamele fac oamenii să fie buni!

Viitorul strălucit în credința creștină este influențat și de faptele frumoase ale mamelor adevărate.

Inima de mamă a vegheat această zi a pomenirii...

Alte slove vorbesc din adâncul inimii: Ca totdeauna, același chip de binecuvântată lumină. Îmi pare rău că n‑am citit din Ce mult te‑am iubit! M‑am sfiit! „Marie, ce mult te‑am iubit!". Ce mult te‑am iubit, mamă! Rafinament spiritual. Rama de flori a fotografiei, măiastră!

Slujba arhierească la cota de sus. Corul excepțional. Rai floral și de această dată! Cuvântări alese!

Rareori întâlnim astfel de ceremonii! Și rugă adâncă... Reculegere înălțătoare!

Preotul Vasile Hrestic, protoiereu de Fălticeni, a spus: A da cinstea cuvenită pentru mamă este un lucru de mare noblețe. O mare taină ne‑a reunit aici, puterea dragostei noastre pe care o purtăm celor pe care i‑am pomenit.

În această biserică din Rădășeni, doamna Elena și‑a format tezaurul ei duhovnicesc de credincioasă autentică. (…) Ea a fost, pentru cei care am cunoscut‑o, o persoană blândă, înțeleaptă, discretă, care avea și transmitea în jurul ei acea sfioșenie și simpatie. Atrăgea foarte multă lume prin cuvintele ei frumoase, prin sfătoșenia, care era atât de plăcută pentru toate categoriile de oameni”.

Din slovele părintelui dr. Tudorel Neculau, Odihna omului frumos, spicuim: În acest ceas de pomenire, ne‑am rugat împreună, cu stăruință, pentru odihna sufletului roabei lui Dumnezeu Elena Aioanei, la un an de la trecerea în veșnicie.

Chip de mamă devotată, fiică a Bisericii dreptmăritoare, creștină autentică lucrătoare de virtuți, ea se poate asemăna cu unul din cei doi slujitori sârguincioși și responsabili din parabola talanților, de care Biserica noastră a făcut amintire duminica trecută.

Doamna Elena a primit de la Dumnezeu o mulțime de talanți, pe care i‑a înmulțit cu conștiinciozitate, pe durata întregii sale vieți pământești. Însă talantul pe care l‑a neguțătorit cel mai mult a fost dragostea. Dragostea față de Dumnezeu, dragostea față de familie, față de rude, prieteni, dragostea de om, dragostea de pământ, dragostea de flori și de frumos. Și noi știm că Dumnezeu manifestă bunăvoință față de omul care iubește, Se odihnește în inima lui. Iar dacă omul Îl odihnește pe Dumnezeu în inima sa, în această viață, Dumnezeu îl va odihni veșnic în Împărăția Sa cea nesfârșită. Am putea exclama în câteva cuvinte de meditație adresate Mântuitorului nostru: „O Doamne, cu cât dor și cu câtă răbdare cauți și privești spre oameni, doar, doar vei găsi o inimă în care să Te odihnești, niște ochi senini, o față blândă, un suflet cald care să Te primească. De multe ori, fiind respins Tu, Doamne, Te smerești și taci și pleci, dar Te doare. Și cât de mare Îți este bucuria când găsești o inimă caldă și primitoare! Cum Te odihnești Tu, Doamne, în câte o inimă de om!” Iar acum ne întrebăm: cine Îl poate odihni pe Dumnezeu? Și îndrăznim să răspundem: cel care Îi oferă toată dragostea, toată prețuirea, că numai acestea Îl pot odihni pe El, pe Cel Care „întru sfinți Se odihnește”...

Doamna Elena cunoștea foarte bine căile Domnului. De fapt calea către sfânta biserică, către mormintele răposaților, calea către cei săraci și oropsiți, erau singurele căi care îi bucurau ființa, care îi întregeau sensul existenței. Simțea bucurie când oferea un dar cuiva sau Bisericii, însă cea mai mare bucurie și împlinire a fost să lase Bisericii daruri de preț ale ei, ținta dragostei și a dorurilor sale de mamă...