Am căzut, urcând împotriva lui Dumnezeu

De multe ori, imaginea unui Dumnezeu răzbunător, Care contabilizează păcate, pedepseşte aspru şi numai rareori iartă, ne deprimă şi ne întunecă orizontul vieţii spirituale. Din fericire, atât tratatele de teologie, cât şi mărturiile Tradiţiei creştine bimilenare conţin nenumărate dovezi ale mărinimiei divine, care nu urmăreşte desfiinţarea celui care greşeşte, ci recuperarea şi reintegrarea acestuia în circuitul vivificator al harului.

În celebra sa lucrare autobiografică, „Confesiuni“, Fericitul Augustin (354-430) priveşte problema păcatului şi a pedepsei divine dintr-o perspectivă fascinantă. Fragmentul care urmează ilustrează magistral o idee poate insuficient asimilată în mentalitatea creştină până astăzi: nu Dumnezeu Îşi retrage puterea şi harul Său de la omul păcătos, ci faptul de a păcătui constituie în sine o opţiune care exclude prezenţa şi ajutorul divin. Dacă dintr-o cauză oarecare privirea mea nu mai percepe frumuseţea lumii, nu înseamnă că lumea în sine a încetat să iradieze frumuseţe, ci faptul că ochiul meu are nevoie de vindecare. Fericit acela care Te iubeşte pe Tine, care iubeşte pe prietenul său în Tine şi pe vrăjmaş din pricina Ta. Numai acela nu pierde nici o fiinţă dragă, acela căruia toţi îi sunt dragi în Acela pe Care nimeni nu-L pierde. Şi cine este acesta dacă nu Dumnezeul nostru, Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul şi le umple, pentru că, umplându-le, le-a făcut? Pe Tine nimeni nu Te pierde, în afară de acela care Te părăseşte şi, fiindcă Te părăseşte, unde se duce sau unde fuge, dacă nu de la Tine, Care eşti liniştit, la Tine, Care eşti mâniat? Căci unde nu află el legea Ta, în pedeapsa lui? „Şi legea Ta este adevăr şi Tu eşti adevărul“. Dumnezeule al puterilor, „întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mântui“, căci oriunde se îndreaptă sufletul omului se aşază pentru dureri, în afară de Tine, deşi se stabileşte în lucruri frumoase în afara Ta şi în afara sa. Aceste lucruri frumoase nu ar exista dacă nu ar fi de la Tine. Ele se nasc şi mor şi, născând, parcă încep să fie şi cresc ca să se facă şi, făcute, îmbătrânesc şi pier. Aşadar, când se nasc şi tind la existenţă, cu cât cresc mai repede, ca să existe, cu atât se grăbesc mai mult ca să nu fie. Aşa este măsura lor, le-ai dat atât de mult fiindcă sunt părţi ale lucrurilor care nu există toate deodată şi, retrăgându-se şi succedând, duc tot universul, ale cărui părţi sunt. Iată, aşa se face şi vorbirea noastră prin semne care sună. Căci nu se face toată vorbirea, dacă un singur cuvânt nu se retrage, după ce a făcut să sune părţile sale, ca să succeadă unul altuia. Să Te laude din acelea sufletul meu, Dumnezeule, Creator al tuturor, dar să nu se aşeze în ele prin pornirea dragostei, prin simţurile trupului. Căci merg unde mergeau, ca să nu fie, îşi sfâşie sufletul cu dorinţe molipsitoare fiindcă el vrea să fie, şi-i place să se odihnească în acele lucruri pe care le iubeşte. În ele însă nu este un loc, fiindcă ele nu stau pe loc, ci fug, şi cine le urmează cu simţul trupului? Sau cine le cuprinde chiar când sunt aproape? Căci zăbavnic este simţul trupului, fiindcă este simţ al trupului, el însuşi îşi este măsura lui. El este suficient pentru alt lucru pentru care a fost făcut, dar nu este de ajuns la un alt lucru, anume să reţină lucrurile care trec de la începutul datorat la sfârşitul datorat. Căci în cuvântul Tău, prin care sunt create, acolo aud: „De aici până aici“. El este în adâncul inimii, dar inima s-a rătăcit de El Nu fi deşert, suflete al meu şi nu deveni surd de urechea inimii tale din cauza zgomotului vanităţii tale. Ascultă şi tu. Cuvântul însuşi strigă să te întorci. Acolo este locul liniştii netulburate, unde nu este părăsită dragostea, dacă ea nu părăseşte. Iată, acelea se retrag pentru ca să urmeze altele şi pentru ca, din toate părţile sale, să se alcătuiască universul foarte mic. „Oare eu mă duc în altă parte?“, zice cuvântul lui Dumnezeu. Acolo stabileşte rămânerea ta, acolo încredinţează tot ce ai de aici, sufletul meu, cel puţin obosit de înşelăciuni. Încredinţează Adevărului tot ce ai de la Adevăr şi nu vei pierde nimic şi vor înflori cele putrede ale tale şi se vor însănătoşi toate slăbiciunile tale şi toate cele destrămate ale tale se vor forma din nou şi se vor reînnoi şi se vor strânge la tine şi nu te vor aşeza acolo unde coboară, ci vor sta cu tine şi vor rămâne la Dumnezeu, Care stă şi rămâne veşnic. De ce urmezi fără socoteală trupul tău? El să te urmeze, după ce te vei întoarce. Tot ceea ce simţi prin trup este în parte şi nu cunoşti întregul, ale cărui părţi sunt acestea, şi totuşi te desfată. Dar, dacă simţul trupului tău ar fi potrivit ca să cuprindă totul, şi dacă el însuşi nu ar fi primit într-o parte a universului, o dreaptă măsură pentru pedeapsa ta, ai vrea să treacă tot ce există în prezent, pentru ca să-ţi placă mai mult toate. Căci, şi ceea ce vorbim, tu auzi prin acelaşi simţ al trupului şi desigur nu vrei ca silabele să rămână pe loc, ci să treacă ca să fie altele şi să auzi totul. În acest mod, mereu, toate din care constă un întreg oarecare şi nu sunt toate în acelaşi timp, toate din care constă întregul, mai mult desfată laolaltă decât fiecare în parte, dacă ar putea fi simţite toate. Dar cu mult mai bun decât acestea este Acela Care le-a făcut pe toate şi El Însuşi este Dumnezeul nostru şi nu Se retrage, fiindcă Lui nu-I urmează nimeni. Dacă trupurile plac, laudă pe Dumnezeu din ele şi întoarce dragostea către Făcătorul lor, pentru ca nu cumva în acestea, care-ţi plac, tu să nu placi. Dacă plac sufletele, să fie iubite în Dumnezeu, fiindcă şi ele sunt schimbătoare şi se stabilesc statornic în El, căci altfel ar merge şi ar pieri. În El, deci, să fie iubite, şi răpeşte la El cu tine pe care le poţi şi zi-le: „Pe Acesta să-L iubim. El Însuşi a făcut acestea şi nu este departe. Căci nu le-a făcut şi S-a dus, ci sunt din El şi sunt în El. Unde este, unde se simte gustul adevărului? Este în adâncul inimii, dar inima s-a rătăcit de El. Întoarceţi-vă, păcătoşilor, cu inima şi lipiţi-vă de Acela Care v-a făcut. Staţi cu El şi veţi sta, odihniţi-vă în El şi veţi fi odihniţi. Unde vă duceţi în locuri abrupte? Unde vă duceţi? Binele pe care-l iubiţi de la El vine, dar numai pentru că este la El este bun şi suav. Dar, pe drept, va fi amar, pentru că este iubit pe nedrept, fiind părăsit, orice este de la El. De unde vă vin aici şi acolo căi grele şi anevoioase? Liniştea nu este acolo unde o căutaţi. Căutaţi ceea ce căutaţi, dar nu este acolo. Căutaţi viaţa fericită într-un ţinut al morţii. Nu este acolo. Căci cum poate fi viaţă fericită acolo unde nu este viaţă? Coborâţi, ca să urcaţi, şi vă ridicaţi la Dumnezeu, căci aţi căzut Şi a coborât acolo chiar viaţa voastră şi a adus moartea noastră şi a ucis-o din bogăţia vieţii sale şi a tunat, strigând ca să ne întoarcem de aici în acel ascuns de unde a venit la noi chiar în pântecele feciorelnic unde s-a unit cu El firea omenească, carne muritoare, ca să nu fie mereu muritoare. Şi de aici „ca un mire care iese din camera sa de nuntă, bucura-se-va ca un uriaş care aleargă în drumul său“. Căci nu a întârziat, ci a alergat strigând cu vorbele, cu faptele, cu moartea, cu viaţa, cu coborârea, cu suirea, strigând ca să ne întoarcem la El. Şi a dispărut de la ochii noştri, ca să ne întoarcem la inimă şi să-l găsim, căci s-a depărtat şi „iată este aici“. Nu a voit să fie mai mult cu noi şi totuşi nu ne-a părăsit. Căci S-a retras acolo de unde nu S-a retras, căci lumea prin El a fost făcută şi în această lume era şi a venit în această lume pentru ca să mântuiască pe păcătoşi, Căruia se mărturiseşte sufletul meu, şi-l vindecă „pentru că a păcătuit Lui. Fii ai oamenilor, până când veţi fi grei la inimă?“. Oare nici după coborârea vieţii nu vreţi să urcaţi şi să trăiţi? Dar unde vă urcaţi sunteţi la înălţime şi aţi ridicat până la cer gura voastră? Coborâţi, ca să urcaţi, şi vă ridicaţi la Dumnezeu, căci aţi căzut, urcând contra lui Dumnezeu. (Texte selectate din Fericitul Augustin, Confessiones, EIBMBOR, Bucureşti, 1985)