„Am crezut că-i om...”

Acum vreo 20 de ani umblam cu un vrednic preot din Runcul Dâm­­bo­viței pe urmele unor sihaștri din sălbăticia neumblată a munților Leaota. O experiență unică această „vânătoare” de îngeri în trup care nu s-a soldat cu nimic spectaculos în esență, însă una dintre poveștile lor suna așa: „Îmi înjeghebasem bordeiul din munte, neștiut de nimeni, doar de câțiva frați de pustie, împrăștiați și ei care-ncotro. Era sub un copac bătrân, cu rădăcini uriașe, treceai pe lângă el și nu-l vedeai. Îmi trebuiau însă niște materiale de care am făcut rost cu ajutorul unor creștini din zonă. Aceștia mi le-au lăsat acolo unde se termina drumul forestier, mai departe urmând să le urc cu spinarea pe o cărăruie aproape invizibilă sus, la bordeiul meu. După mai multe drumuri, când am coborât la locul unde erau materialele, văd o tufă mișcându-se și o siluetă masivă îndărătul ei. Rămân încremenit, umbra se mișcă spre mine și apare un urs de toată frumusețea, în două labe. Atunci mi-a venit inima la loc! Dom’le, ce m-am speriat, am cre­zut că-i om...”

Această povestire cu haz călugăresc ascunde, de fapt, o uriașă îngrijorare. Dacă ajung monahii să se roage să aibă parte de întâlniri prin pădurea sălbatică doar cu fiarele și deloc cu oamenii, asta spune multe despre starea noastră generală. Dacă poteca de la om la om o preferăm neumblată, plină de bălării și spini, din pricina răutății care poate fi la capătul ei, este grav. Desigur, călugărul cu pricina nu dorea să-și deconspire locul de nevo­ință, însă ușurarea de a da nas în nas cu ursul în loc de semenul lui, omul, e grăitoare. Homo homini lupus est, vechiul dicton latin, nu și-a pierdut actualitatea, dimpotrivă. Renasc viguros, odată cu rețelele de comunicare ale noilor tehnologii, individualismul și egolatria laolaltă cu invidia și ura mocnită. Mă gândeam cât de ușor ne lansăm în comentarii acide, în ofense, insinuări și chiar injurii la adresa unor oameni pe care îi cunoaștem doar din „profilul” de pe Fb și cât de greu ar fi să facem aceste lucruri față către față. Cu siguranță, atmosfera persoanei din dreptul nostru, în care poți zări - dacă te străduiești puțin - chiar chipul lui Dumnezeu, te face să devii mai reținut, dacă nu chiar politicos. Așadar, ce drac ne face să ne asmuțim și să ne jignim atât de copios, pe rețele? Dracul depărtărilor, cel al anonimatului, cel al „adevărului cu orice preț”?

Unde lăsăm bunul-simț, încrederea reciprocă, buna dispoziție sufletească și îngăduința creștină? Unde se volatilizează umorul și smerenia, simțul măsurii și iubirea aproapelui? Cred că dacă Sfinții Părinți ar reveni pe pământ și ar citi ce și cum scriu creștinii pe aceste rețele, s-ar îngrozi și ar cere repatrierea cerească! Este o totală lipsă de măsură și de autocenzură, o abrutizare a raporturilor între oameni de aceeași credință încât una dintre soluții ar fi părăsirea (măcar temporară a) acestor medii în care mântuirea ți se pune în pericol.

Pe de cealaltă parte vedem și făcători de pace (puțini și timorați) care încearcă medieri și apropieri între suflete. Aceștia sunt oamenii lui Dumnezeu trimiși în iarmarocul digital să adune ceea ce alții risipesc atât de ușor, să împace acolo unde zavistia e la ea acasă, să dejoace discret și cu tact această „dedublare” sinistră: noaptea zmeu pe rețele, ziua smerit în pridvorul bisericii. La adăpostul anonimatului verși pucioasă pe toți și pe toate, duminica stai în genunchi, cu mâinile împreunate și privirea în sus, spre bolta unde cauți privirea Pantocratorului. Cum se numește această stare duală, schimonosită lăuntric? Și cum se vindecă ea?

Ca o concluzie rapidă: comunicarea pe rețele nu e pentru oricine, chiar dacă așa pare - un lucru simplu, facil, la îndemână. Nici vorbă, este o zonă periculoasă pentru suflet, pentru relația cu alții, pentru raporturile cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Dacă nu ești bine antrenat duhovnicește îți poți pierde sufletul - cu cele mai bune intenții, de multe ori. Dacă nu ai echipamentul necesar pentru o scufundare în abisul răutătății din ființa umană, mai bine stai pe mal. Acolo soarele strălucește, iar ursul din povestea de la început pare un blajin interlocutor, tăcut și blănos.