„Am închinat lui Dumnezeu sfânta trudă a braţelor noastre“

Dacă în primele trei veacuri de după Întruparea Mântuitorului au existat câţiva împăraţi care au tolerat existenţa creştinismului, până la Constantin cel Mare nu a existat nici un conducător roman care să îi critice pe predecesorii săi pentru atitudinea greşită faţă de populaţia creştină. În încheierea „Cuvântării către Adunarea Sfinţilor“, împăratul Constantin se dezlănţuie la adresa împăraţilor persecutori, demonstrând clar apartenenţa sa la credinţa creştină şi osândind în mod direct păgânismul şi limitele acestuia.

 

Perioada primelor trei veacuri creştine a fost una încărcată de dificultăţi. Cu toate că au existat şi o serie de împăraţi deschişi şi toleranţi faţă de populaţia creştină, au fost, de asemenea, şi conducători înclinaţi către persecuţii severe. Nici unul dintre împăraţii toleranţi nu s-a ridicat însă împotriva celor persecutori care trăiseră înaintea sa, pentru a-i critica sau pentru a demonstra greşelile flagrante ale acestora. Primul împărat roman convertit oficial la creştinism a fost şi cel care a decis să arunce lumină asupra greşelilor politice ale trecutului. Sfântul Constantin cel Mare lansează, în finalul discursului pe care l-am analizat şi în precedentele două materiale, o veritabilă diatribă împotriva împăraţilor persecutori pe care nu se sfieşte să îi atace într-un mod direct, menţionând aici patru nume importante: Decius, Valerian, Aurelian şi Diocleţian. Urmând raţionamentului enunţat de Lactantius, împăratul Constantin alege aceste patru exemple tocmai pentru că fiecare dintre împăraţii respectivi şi-a încheiat viaţa într-un mod tragic, cu excepţia lui Diocleţian. Astfel, precum ştim, Decius a murit într-o luptă în Sciţia; Valerian a fost capturat şi apoi jupuit de viu de perşi; Aurelian a fost asasinat de propriii soldaţi, iar Diocleţian este acuzat că a suferit de nebunie. Iată exemplul celui din urmă: „După sângeroasa lui prigoană, Diocleţian şi-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie şi când şi-a dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereţii unei case de rând. Or - întreb eu atunci -, la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă - dacă nu mă înşel - tot restul vieţii Diocleţian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăsnet! Poate s-o spună Nico-midia; istorisesc şi cei ce au fost de faţă atunci, printre care mă număr eu însumi! Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit şi temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea Diocleţian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui - şi de partea drepţilor - purtarea de grijă a lui Dumnezeu!“ (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea către Adunarea Sfinţilor“, în: Eusebiu de Cezareea, „Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, pp. 289-290). Sfântul Constantin cel Mare încearcă să ne descrie aici cât mai fidel reacţiile nervoase ale lui Diocleţian, care au fost puse pe seama persecuţiilor sângeroase îndreptate de acesta împotriva creştinilor. Am demonstrat însă în materialele expuse la începutul anului faptul că Diocleţian a fost relativ constrâns să purceadă la persecutarea creştinilor din cauza unor comploturi abile puse la punct de ginerele său Galerius, care dorea îndepărtarea acestora din poziţiile importante de la curte şi eliminarea lor din teritoriul roman. Aşadar, avem aici, indirect, o confirmare a diferenţierii lui Diocleţian de ceilalţi împăraţi persecutori. Acesta s-a căit de relele săvârşite după încheierea domniei sale. Critica Sfântului Constantin rămâne însă una tăioasă şi curajoasă, arătând astfel că persecuţiile întreprinse în trecut de predecesorii săi aflaţi pe tronul Imperiului Roman nu au fost nimic altceva decât acte tiranice şi crude îndreptate împotriva unor supuşi paşnici şi incapabili să săvârşească relele de care fuseseră acuzaţi pe nedrept.

Adeziunea la credinţa creştină este recunoscută în mod direct de Sfântul Constantin cel Mare, care afirmă următoarele: „Toată lumea ştie că noi I-am închinat lui Dumnezeu toată sfânta trudă a braţelor noastre, întru credinţă curată şi încercată, precum şi că tot ce am izbutit să facem mai bine se datorează nu numai acestor braţe, ci şi rugilor, şi stăruinţelor noastre în rugăciune. Din ele au rezultat şi pentru stat, şi pentru fiecare ins în parte asemenea foloase, cum nimeni nu şi-ar fi dorit mai mari: nici pentru sine, nici pentru fiinţele ce-i erau lui mai dragi“ (ibid., p. 289). Cuvintele Sfântului Constantin cel Mare proslăvesc lucrarea lui Dumnezeu care s-a unit cu cea întreprinsă de el şi de cei apropiaţi lui pentru propăşirea credinţei celei adevărate. Împăratul Constantin cel Mare este ferm convins că tot ceea ce a dobândit benefic şi toate victoriile sale, precum şi reuşitele pe plan administrativ s-au datorat în special ocrotirii şi proniei divine, care a răsplătit astfel încrederea sa necurmată. De altfel, el îşi încheie cuvântarea într-un mod sugestiv: „Luptele şi războaiele purtate au fost comentate şi au avut martorii lor care au putut vedea cum a pregătit Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, biruinţa poporului (Său), şi cum S-a alăturat El rugăciunilor noastre. Rugăciunea dreaptă este cu neputinţă de biruit, şi tot cel ce va stărui în rugăciune curată nu va fi dezamăgit, fiindcă, de nu vei şovăi în credinţa ta, nu e cu putinţă să nu capeţi cele dorite. Dumnezeu Se află mereu alături de noi, plin de bunăvoinţă în faţa dovezilor noastre de nobleţe sufletească. E omeneşte să te mai şi împleticeşti câteodată; doar că Dumnezeu nu are nici o vină în omeneştile noastre împiedicări“ (ibid., p. 289). Indirect, în prima frază a fragmentului citat anterior, Sfântul Constantin cel Mare ne indică apariţia unor cronici istorice, printre care se va fi numărat şi cea scrisă de Eusebiu de Cezareea. În egală măsură, poate fi cuprinsă aici şi lucrarea referitoare la viaţa principalilor persecutori, realizată de Lactantius. În esenţă, Sfântul Constantin cel Mare afirmă că lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut cunoscută tuturor oamenilor, deoarece, prin victoriile pe care el le-a primit de la Acesta, au fost confirmate credinţa cea adevărată şi biruinţa creştinismului asupra păgânismului. Sfântul Constantin cel Mare îşi încheie pledoaria afirmând: „De aceea, îmi şi pare nimerit ca toţi cei ce vor să se ţină de cele ale credinţei să înalţe mulţumiri Mântuitorului pentru tot ce a făcut El spre mântuirea noastră, a tuturor, şi pentru buna chivernisire a statului; prin rugăciunile lor sfinte şi stăruitoare să abată împreună milostivirea lui Hristos asupra noastră, ca El să nu pună capăt facerilor Sale de bine“ (ibid., pp. 290-291). Dacă credinţa este cea care ne dă forţă, iar rugăciunea este cea care ne pune în legătură cu Dumnezeu, atunci mulţumirea după binefacerile primite este consecinţa logică şi bineplăcută Celui Preaînalt.