Amintirea profesorului… după şapte ani

Privind în urmă, prin perdeaua anilor care au trecut, găsesc în amintiri chipurile profesorilor de odinioară. Mulţi dintre ei s-au adăugat moşilor şi strămoşilor lor, "în casa cea de lut" găsindu-şi bucuria întru lumina sfinţilor către care şi-au îndreptat sufletele lor.

Peste ei nu s-a aşezat uitarea, deşi e scrisă şi ea între legile omeneşti. Prezenţi în aducerile noastre aminte, în ziceri şi vorbe înţelepte, în paginile pe care le-au lăsat, în colţul inimii şi mai ales în miridele de la proscomidie, ei continuă să trăiască împreună cu noi, dar într-un alt mod decât cel obişnuit. Printre profesorii întâlniţi la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti în anul 1989, l-am remarcat pe părintele diacon Petre I. David care devenise îndrumătorul de an al noilor studenţi. A şi fost dintru început alături de noi, prezent din toate punctele de vedere, atent, deschis, glumeţ, ironic uneori, chiar binevoitor în toate împrejurările. Chipul lui uscăţiv şi degetele aflate mereu în mişcare pentru a sugera şi sublinia mesajul transmis prin cuvinte au rămas de atunci, pentru mine, învăluite în lumina pe care profesorul ne-a transmis-o de la catedră şi amvon, dar şi din discuţiile personale, deloc puţine, cu care ne "răsfăţa". Anul universitar 1989-1990 a adus multe schimbări şi în Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La începutul lunii ianuarie 1990 s-au înscris alături de cei 90 de studenţi admişi în iulie 1989 aproape 300 de preoţi şi tineri care aveau note de trecere, dar fără locuri în anii din urmă. Libertatea care se afişase deodată permitea venirea lor într-un context destul de fragil şi incert. Îndrumătorul de an a fost întotdeauna în postura de a întinde mâna tuturor. Făcea acest lucru dezinteresat, pe de o parte urmând cuvintele Sfintei Scripturi pe care le cunoştea amănunţit, pe de altă parte dintr-o bunătate a inimii, lucrătoare în fiinţa sa mai întotdeauna, chiar şi atunci când era acoperită de cuvinte aspre, uşor maliţioase la prima vedere. Când l-am auzit prima dată vorbind la cursurile de îndrumări misionare, am rămas de-a dreptul uimit. Avea metode sigure de captivare a auditoriului, vocea, gesturile, cuvintele, agonisita intelectuală şi un şarm personal, aşezat cu grijă în toată această "construcţie" umană şi pedagogică. La puţine zile după primul curs, am slujit împreună, iar la sfârşitul privegherii de la Mănăstirea Antim, părintele Sofian i-a oferit prilejul de a rosti un cuvânt de învăţătură. Înveşmântat simplu, cu mâinile împreunate a rugă, cu vocea înaltă şi ton curajos, părintele profesor Petre I. David a reuşit să captiveze atenţia credincioşilor. Discursul pregătit, inspirat, bogat în informaţii, nu avea însă suficientă căldură, poate şi pentru faptul că profesorul era tributar rigorilor academice. Dincolo de faptul că vocea nu avea tonalitatea cerută de amvon, părintele oferea tuturor o bogăţie de informaţii care mai de care cu parfum inedit, iar unele dintre ele însemnau pentru mine rescrierea istoriei care avea legătură cu pământul românesc. Ascultam şi zâmbeam discret când părintele profesor descoperea originile "româneşti" ale unor sfinţi mari, ori când afirma că spaţiul nostru de baştină a fost binecuvântat cu "aghiofanii minunate". Avea, probabil, acces la documente şi informaţii rare! Ne făcea părtaşi acestor bucurii pe care le trăia efectiv într-o manieră specială. Desigur, erau şi zile mohorâte când profesorul nu avea acelaşi entuziasm, când tonul scădea din intensitate, iar printre cuvinte se întrezărea şi amarul din drumul pelinului. Nu erau scutiţi nici cei mici şi nici cei mari de atingeri prin cuvânt, unele dintre ele atent formulate, veridice, altele însă gratuite. La Institutul Teologic, părintele Petre I. David părea cel mai ocupat, datorită cursurilor, şedinţelor, organizărilor de evenimente, a discuţiilor particulare ş.a.m.d. Mă gândeam uneori că omul acesta ajunge acasă noaptea târziu şi probabil nu are timp nici să se odihnească. Mai târziu am apreciat şi numeroasele scrieri pe care le-a pus în lumină, studii de specialitate şi predici elaborate cu mare grijă, abundând de citate scripturistice şi patristice, cum de altfel obişnuia şi în timpul omiliilor adresate direct credincioşilor. Gândindu-mă acum la programul părintelui, la prezenţa sa activă în spaţiul Bisericii şi al Şcolii, îmi pun întrebarea când mai găsea timp să se aşeze la masa de scris ori să mai afle răgaz pentru o pagină proaspătă? Sunt sigur că nopţile-i erau scurte, iar viaţa intens trăită, în cea mai mare parte pentru alţii, nu pentru sine. Îndată după evenimentele din 1989, zelul lui misionar s-a revărsat într-o manieră bogată. Era prezent la numeroase evenimente, la slujbe, la conferinţe, simpozioane etc. La unele din aceste întruniri am fost şi eu părtaş cu bunăvoinţa sa. Îmi spunea: "Cuvioase, să fii prezent în cutare locaţie, la data..." Nu mai era loc de scuze. Aşa s-a întâmplat printre altele la "sfinţirea" statuii lui Eminescu din faţa Ateneului. Numai că evenimentul a fost transmis de Televiziune, iar patriarhul Teoctist m-a mustrat părinteşte, întrebându-mă ce-am căutat acolo. Îi datoram patriarhului ascultare (era şi locţiitor de mitropolit al Moldovei), iar pe îndrumătorul meu de an nu-l puteam ignora. Despre toate împreună-slujirile noastre, despre vizite şi discuţii aş putea aminti foarte multe amănunte. Uneori părintele Petre I. David excela prin amabilitate, umor, bunăvoinţă şi căldură părintească. Aşa s-a întâmplat şi în excursia organizată în luna iunie 1990, în mai multe eparhii din Mitropolia Ungro-Vlahiei. Pe toate le pregătise din vreme: cazări, slujbe, mese, vizite la mănăstiri ori locuri importante ale itinerarului. Avea mereu în preajmă cor de teologi cu darul autentic al cântării, tineri cu duh misionar, pregătiţi, evlavioşi şi omenoşi. Îi ajuta să cultive darurile primite de la Dumnezeu şi să înmulţească talanţii... Pe tot parcursul excursiei ne-a vorbit despre istorie, teologie şi viaţa de lângă noi. Fin observator al evenimentelor şi al oamenilor, opera sintagme înţelepte şi pertinente. Avea "vraja" mânuirii cuvintelor. Realiza punţi de prietenie, lega oameni între ei, recomanda, dăruia şi nu aştepta numaidecât răsplată. A avut ca om şi povara vieţuirii în mijlocul încercărilor şi în focul ispitelor. Cred că marea sa iubire a fost slujirea Mântuitorului şi s-a gândit mereu la momentul când Domnul şi-a trimis ucenicii să propovăduiască Evanghelia până departe, la marginile pământului. Mai cred că o scânteie din acel sfânt zel misionar a aprins şi inima lui, păstrând-o mereu aşa până în ziua din urmă. După înfiinţarea, la Iaşi, a Facultăţii de Teologie, am plecat de la Bucureşti, regretând atmosfera creată între timp şi datorită îndrumătorului meu de an, părintele profesor Petre I. David. Îi rămân mereu recunoscător pentru atenţia oferită "ucenicilor", pentru vocaţia de profesor şi pentru activitatea sa editorială. Am fost bucuros să găsesc într-o zi la Iaşi un colet care conţinea ultima carte a părintelui David, cu o dedicaţie care suna aproximativ aşa: "Părintelui Timotei Aioanei, iubit ucenic fugar...", cu frumoasa caligrafie a autorului. Îmi spunea de multe ori acest lucru, "cu fugarul plecat la Iaşi", deşi cred că a înţeles obligaţia unui monah într-o atare situaţie. Mi-a adresat mai târziu invitaţia de a urma sub îndrumarea lui cursuri postuniversitare şi a fost permanent atent, deşi nu meritam în mod special acest favor. Părintele Petre I. David era mai tânăr decât noi, prin toate iniţiativele şi demersurile întreprinse, prin exuberanţa şi farmecul aparte, printr-o lumină care venea dinlăuntrul său şi care avea o legătură directă cu Domnul Vieţii Veşnice. Într-o zi de sfârşit de mai când am oficiat la mormântul său din cimitirul Bellu o slujbă de pomenire, m-am bucurat să găsesc flori şi făclii de ceară care vorbesc despre faptul că Arhidiaconul Petre I. David nu a fost uitat. El merită cu prisosinţă amintirile şi rugăciunile noastre.