Amintirea unui savant

Împlinirea a 110 ani de la naşterea savantului dialectolog Sever Pop (1901) şi a 50 de ani de la moartea sa (1961) ne creează responsabilitatea obligaţiei morale de a-i evoca personalitatea, cu referire specială la importanta contribuţie pe care acesta a adus-o la cunoaşterea terminologiei româneşti a cultului ortodox.

Strălucit absolvent al Universităţii din Cluj şi doctor în Litere al acesteia, Sever Pop s-a specializat în geografie lingvistică la Paris (1925 - 1927) şi a fost colaborator al Muzeului Limbii Române de la Cluj, condus de Sextil Puşcariu, Pop fiind autorul mai multor volume din Atlasul lingvistic român I, pentru care a făcut anchete de teren în 301 localităţi din România Mare. Din 1941 a fost consilier cultural la Legaţia Română (până în 1943) şi, concomitent, director adjunct al Şcolii Române de la Roma (până în 1946). "Desţărarea" lui s-a produs când, în România, este destituit din învăţământ şi toate bunurile (ironie a sorţii!) îi sunt confiscate. Dată fiind formaţia ştiinţifică şi valoroasele sale publicaţii din străinătate, a onorat, între 1948 şi anul morţii, funcţia de profesor la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia). Pentru lumea savantă, Sever Pop reprezintă incomparabilul instrument de lucru pe care-l constituie excepţionala monografie La Dialectologie, însumând 1.334 de pagini (1950), revista "Orbis", nouă volume apărute sub îngrijirea lui între 1952 şi 1960, crearea unui Centru Internaţional de Dialectologie Generală de pe lângă Universitatea din Louvain (1951), ca şi organizarea unui prestigios Congres Internaţional de Dialectologie Generală (august, 1960, Louvain - Bruxelles). Oficialitatea din ţară i-a fost ostilă; autorităţile şi instituţiile ştiinţifice româneşti ale vremii au refuzat, de exemplu, să-i pună la dispoziţie rezultatele propriei munci, pentru tipărirea unor volume din Atlas la Louvain; dar... "comanda" venea şi din altă parte: volumul Recueil posthume de linguistique et dialectologie, editat în 1966 de soţia sa devotată, Alexandra Sever Pop, se deschide, polemic, printr-un extras din articolul consacrat lingvisticii româneşti din Bolşaja Sovetskaja Enţiklopedija (1955), în care dialectologul este enumerat printre lingviştii ale căror teorii "antiştiinţifice" au fost contaminate de saussurianism şi de... structuralism, despre Pop, în particular, afirmându-se că "s-a plasat pe o poziţie reacţionară extremă, aderând la ideologia imperialismului şi catolicismului". În pofida adversităţilor şi vicisitudinilor de tot felul, Sever Pop a rămas un demn şi strălucit ambasador, în lumea savantă, al culturii şi spiritualităţii româneşti; obiectul celor mai multe dintre comunicările şi conferinţele pe care acesta le prezintă la congrese internaţionale de lingvistică sau la universităţi europene, între 1947 şi 1955, se ocupă de etnicul românesc, de formele mentale şi de sensibilitatea poporului său, reflectate în vocabularul de bază, în toponime sau în diferite vocabule ale profesiilor. Un semnificativ loc aparte în preocupările romanistului îl deţine studiul terminologiei creştine în limba română, cu savante proiecţii în spaţiul lingvistic şi spiritual romanic. Termeni de origine latină cum sunt Dumnezeu ( Domine Deus), creştin ( christianus), cruce ( crucem), (a) boteza ( baptizare), (a) cumineca ( communicare), înger ( angelus), şi chiar păgân ( paganus), nu mai puţin important în ceea ce priveşte autodefinirea ca spiritualitate, fac obiectul unor exegeze complexe, cu referire nu doar la prezenţa în lexicul general al limbii române, ci cu analize aprofundate asupra utilizării în vorbirea populară, în planul evoluţiei semantice şi al valorilor stilistice. Una dintre ideile principale care guvernează aceste studii este aceea de apartenenţă a românilor şi a dacoromânei la civilizaţia creştină europeană şi de unitate a limbii datorată creştinismului, aspect de care ne propunem să ne ocupăm într-un articol următor.