Amintiri de demult și din vremea noastră despre hramul Mănăstirii Neamț
La puțin timp după ctitorirea preafrumoasei biserici închinate Înălțării Domnului de la pământ la cer, marele Domn al Moldovei, Sfântul Voievod Ștefan, venea adeseori încălecat pe calu-i alb și participa cu evlavie la sărbătoarea sfintei mănăstiri. Era atunci o ocazie rară pentru supușii țării de a se întâlni cu domnul lor, pe care-l păstrau într-o aură vecină cu sfințenia încă din timpul vieții sale, deși Domnul, ca toți oamenii, era om care avea și slăbiciuni.
Cu pana-i inspirată, neîntrecutul povestitor Mihail Sadoveanu, într-una din cărțile lui, vorbește despre hramul Mănăstirii Neamț. Este acum prilejul de a ne întâlni cu atmosfera îmbrăcată în haină de poveste, atmosferă care zugrăvește în cuvinte măiestrite atenția și dragostea oamenilor care îl așteptau pe Vodă, tocmai la hramul acestei mănăstiri:
„... De Sfînta Înălţare, hram al ctitoriei Neamțu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alții ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau deasemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469.
În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi; soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă.
Cîțiva slujitori aflaseră știrea cu două zile mai nainte și o ținuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marți, sosiseră doi călărași de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vînători și spre herghelia domnească de la Timiș la apa Moldovei, unde era rînduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului Bogdan-Voievod, părintele măriei sale Ștefan-Vodă.
Deci Domnia Sa venea dinspre Rîșca. Învolburîndu-se, norodul se urni spre hudiți, ca să iasă la Nemțișor, întru întîmpinarea alaiului. Atunci se iviră din laturea mănăstirii răzăși călări, cu căpitan domnesc, poprind năvala mulțimii. Un crainic își ridică în suliță cușma, poftind să deie vestire.
Mișcarea conteni. Crainicul se sui cu repeziciune deasupra șelei, stînd în picioare pe cal și slobozi porunca:
Măria sa poftește să-l așteptați aici; să-i țineți calea deschisă, ca să poată intra la sfînta icoană făcătoare de minuni.
Căpitanul al treilea, cu aprod cu papur, intră cu două sute de panțiri pe hudiță; mișcînd domol caii, oștenii măriei sale își lărgiră loc în medean. Atunci soborul ieși pe poarta cetățuii, avînd pe prea sfințitul vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. La dreapta și la stînga prea sfinției sale, pășea cîte un ierodiacon cu făclie. Al treilea diacon purta sfînta Evanghelie legată în argint, umblînd înaintea vlădicăi. După soborul cuvioșilor monahi, urmau boieri ai ținutului și slujitori domnești.
Clopotele porniră cu mai mare zvon cînd, în aceleași poieni, cu molizi și cireși înfloriți, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri și din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale și numai fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmaz.”
Din vremea când Măria Sa, Sfântul Voievod Ștefan, a ctitorit biserica cea mai frumoasă dintre toate locașurile pe care le-a înălțat Domnului, a trecut amar de vreme.
Mănăstirea păstrează între zidurile ei amintirea multor ierarhi, voievozi, boieri și credincioși, care au îngenuncheat în fața acestui Sfânt Altar, rugându-L pe Mântuitorul Hristos, Cel înălțat la cer, să-i acopere cu mila Sa, de acum și până în veac...
Îmi amintesc, cu nostalgie, de primul hram la care am participat în străvechea mănăstire. Era, cred, în 1978 sau 1979. Poposisem pentru o seară la Schitul Icoana, împreună cu bunica și mama mea, și apoi am venit la hram, în mănăstirea unde erau doi călugări ce-și aveau obârșia în satul meu natal, Rădășeni. Am auzit atunci corul Seminarului Teologic, care mi s-a părut, la vremea aceea, cel mai frumos din lume. Au cântat toată privegherea și apoi, a doua zi, la slujba Aghesmei și la Sfânta Liturghie.
E de prisos să vă spun că imaginea aceea nu am uitat-o niciodată; lumea de pe lume, de două-trei ori mai multă decât în zilele de acum, cu sobor numeros, cu stareți veniți din toate mănăstirile eparhiei. Cei de la Mănăstirea Secu și de la Mănăstirea Sihăstria duceau întotdeauna icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, de la biserică către Agheasmatar, iar apoi de la Agheasmatar până la Altarul din mijlocul incintei de la Neamț, pe locul unde Petru I Mușat zidise, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, biserica de piatră, refăcută mai târziu de domnitorul Alexandru cel Bun.
Slujise la Neamț, atunci ca și în anii în care am fost elev la seminar, Mitropolitul Moldovei, Patriarhul de mai târziu, Teoctist Arăpașu. Slujea frumos, după cum toți își amintesc, și predica cu vorba lui domoală, adresându-se cu drag oamenilor veniți de departe, pentru că hramul Mănăstirii Neamț era prilej de a se întâlni cu ierarhul lor, oameni care nu aveau acces nici la televiziune, nici la radio, nici la presa bisericească, pentru a afla câte ceva din tainele credinței, ori din lucrarea misionară a Bisericii.
Am avut mai târziu bucuria ca, după cel puțin opt sau nouă participări consecutive la această sărbătoare, să primesc hirotonia întru ierodiacon tocmai la hramul Mănăstirii Neamț. Erau vremuri grele în perioada de dinaintea lui Decembrie 1989, o altfel de restriște decât aceea din vremea turcilor și a tătarilor, dar totuși prezentă în viața Țării și a Bisericii, o cenzură care nu îngăduia, decât arareori, prezența arhiereilor, iar pe credincioși nu-i putea nimeni opri, mai ales în ținutul Neamțului, unde credința lor îi uimea chiar și pe mai-marii vremii.
Mi-a povestit cineva că, într-o zi de hram, la una din mănăstirile Moldovei, Mitropolitul i-a arătat de după perdea mulțimea adunată pentru a participa la Sfânta Liturghie și i-a spus: Domnule inspector, stăm bine cu ateismul, nu?
Oamenii veneau către biserică și pentru faptul că aveau posibilitatea să participe la puținele slujbe arhierești, iar cea de la Neamț era din multe puncte de vedere emblematică.
Fusese așteptat atunci la Mănăstirea Neamț și Patriarhul Teoctist, pe atunci Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Până în ultima zi nu s-a știut că va absenta. Treburi importante îl reținuseră în Capitală. Era, de altfel, după cum se știe, iubitor al Mănăstirii Neamț în care viețuise și el, și a delegat la hram pe cei trei ierarhi din Moldova. Iftimie al Romanului și Hușilor, Pimen Suceveanul – Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, și Ioachim Vasluianul – Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului și Hușilor.
Sărbătoarea de la Neamț este așteptată și acum de credincioșii din zonă și din alte locuri, care-și îndreaptă pașii spre Mănăstirea Neamț pentru a se închina la icoana Maicii Domnului, cea grabnic ajutătoare și îndrumătoare, Hodighitria, cum au numit-o cei de demult, dar și pentru a se întâlni cu istoria sfântă a Moldovei dintotdeauna.
Și dacă acum avem mai multe mănăstiri decât în perioada de dinainte de 1989, Mănăstirea Neamț strălucește prin istoria ei plină de fapte minunate, istorie pe care nu a mai cunoscut-o nici o altă mănăstire din spațiul românesc, chiar dacă fiecare dintre ele are și fărâmi din strălucirea Taborului, ori au cunoscut încercările Golgotei.
Într-una din evocări, părintele Petroniu Tănase, care și-a încheiat zilele la Schitul Prodromu din Muntele Athos, scria atât de frumos, amintindu-și cum în zilele praznicului Înălțării, ori la Pogorârea Duhului Sfânt, icoana Maicii Domnului era purtată pe dealurile dimprejurul lavrei, în cântări însoțite de mulțimea monahilor, atunci câteva sute la număr, care umpleau văzduhul cu psalmodierea și evlavia lor. Acești monahi care s-au dus către Domnul sunt de fapt prietenii adevărați ai Mănăstirii Neamț și ocrotitorii ei, pentru că mulți au aflat răspuns bun înaintea Judecătorului din ceruri.
Hramul Mănăstirii Neamț, întâmpinat mereu cu drag de monahi și credincioși, este o frumoasă lecție de misiune a Bisericii, dar și o poveste de istorie, cum nu sunt multe în lumea aceasta...